Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi în­semnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a re­gimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opo­ziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, alter­caţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apro­piat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dez­voltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut de­cenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Orto­doxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (alt­minteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Bi­se­rica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur mar­tir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, în­gri­jaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din­tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând a­proa­pe toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm­părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi­mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie­tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec­tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea ab­jecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate an­ti­comuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Bo­ghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, des­coperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă aceas­tă epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm­plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „o­nes­titatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in­stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Adevărul probat documentar

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica în­­temniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Cara­via, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totali­ta­ris­mului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; pro­tes­tanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi ne­in­cluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Ni­co­lae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecle­ziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezis­tenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilus­tre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Cal­ciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâ­mării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii - cu victime destul de numeroase - nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe…” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi pre­oţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai de­grabă se poate spune că majoritatea covâr­şitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem­nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu­mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre în­chisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exem­plare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, „fiara roşie”, majoritatea fiind condam­naţi cu sentinţa formală de „uneltire împotriva ordinii so­ciale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bise­ricii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturi­si­toare (cerând iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui pre­ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Be­jan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 până în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Teh­nică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din cata­com­bă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cu­vânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec­tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată antico­mu­nistă din munţii Babadagului, Col. „Omul Nou”, Hallan­dale [Florida], 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legio­na­re, 5 vol., [în regie proprie], Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, [Mănăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oan­cea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri­cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase ree­di­tări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slu­jitoare după 1964, când închisorile politice au fost lichi­date. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex­cepţii lăturalnice, zelul şi vred­nicia. Ei au lucrat, sub o­blă­duirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre­dicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putând fi consideraţi nişte adevăraţi răscum­părători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au tre­cut prin în­chisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sunt de neuitat, cu neostentativa lor subver­sivitate întru Hristos, figuri precum cea a părin­telui Atha­nase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare o­rien­talist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a fo­losit cunoscuta for­mu­lă liturgică de rugăciune „pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro­mâ­nia, pen­­tru sănătatea şi mântui­rea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuind-o fi­resc, curajos şi invariabil cu „şi pen­­tru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideo­logic impus de re­gim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni de­cât în parte şi în treacăt pe numeroşii păstori sufleteşti vred­nici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit nea­mu­lui românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai se­colului al XX-lea împotriva terorii bolşevice. Biruind cu stră­lucirea lor beznele atâtor nevrednicii mărunte, ei dau ade­vărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mâi­ne.

Răzvan CODRESCU

(Comunicare susţinută la Simpozionul „La început a fost Cuvântul…”, ed. a III-a: „Biserica şi mass-media”, 9 mai 2007)