a. Repere istorice şi pronia divină

În anul 2008 am primit în dar de la un părinte un chivot, cu menţiunea că în acesta vor sălăşlui, când va voi Dumnezeu, sfinte moaşte. Am acceptat chivotul şi doi ani a stat gol pe Sfânta Masă.

Călătorind în Grecia pe la diverse Mănăstiri cu oca­zia lansării unei cărţi, care mi-a fost tradusă în limba grea­că[1], mi s-au făcut câteva oferte de a primi sfinte moaşte.

Pentru că nu cerusem binecuvântarea ierarhului meu, nu am îndrăznit să primesc, dar nici nu am avut în­demnul inimii, gândind că şi în ţara noastră sunt munţi de oseminte ale martirilor ucişi în închisorile comuniste. Şi m-am întrebat: cu ce sunt mai sfinţi cei din Grecia faţă de martirii temniţelor holocaustului roşu?

După câteva luni, am ţinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinţa: România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice [2]- după care am simţit nevoia să mă duc să mă închin la Aiud, în Biserica de la Râpa Robilor, care adăposteşte osuarul cu sfinţii martiri, ucişi la Aiud.

Între timp mai mulţi ierarhi şi mitropoliţi[3] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfântului Si­nod canonizarea lor şi mi-au transmis felicitările şi mul­ţu­mirea lor.

Înainte de a susţine conferinţa, pe 28 septembrie 2010 am trimis textul ei ÎPS Bartolomeu al Clujului, care l-a citit integral, şi, în ciuda suferinţei sale, mi-a telefonat personal, mulţu­mindu-mi pentru efortul meu. A spus că: „în timp ce ci­team, am simţit că-mi retrăiesc aievea atitu­dinea tinereţii mele faţă de dictatura comunistă şi cred că timpul canonizării lor a sosit”.

a. 1. Moaştele sfinţilor închisorilor între binecuvân­tare, rugăciune şi oferire

ÎPS Pimen m-a sunat, spunându-mi că în anul 2011 va organiza conferinţe preoţeşti pe tema mucenicilor din închisorile comuniste, şi a fost de acord întru totul cu tex­tul conferinţei.

Acum l-am întrebat dacă îmi dă binecuvântarea să primesc moaşte ale sfinţilor de la Aiud, deoarece mulţi credincioşi merg acolo în pelerinaj şi doresc să aduc câte­va moaşte de acolo, întrucât Catedrala este închinată şi sfinţilor români martirizaţi în perioada dictaturii atee co­mu­niste.

Am primit binecuvântarea verbală de la ÎPS Pimen, în­trucât Sfântul Sinod încă nu s-a pronunţat.

Având în vedere faptul că la început a fost Cuvântul, apoi scrisul; că Sfântul Sinod se va pronunţa după ce va vedea evlavia noastră faţă de martirii închisorilor; că mar­tirii sunt deja cinstiţi de Dumnezeu în cer[4], am considerat momentul oportun, să mă rog la Bunul Dumnezeu, să îmi rân­duiască moaşte ale sfinţilor ştiuţi numai de El şi cei mai potriviţi pentru Catedrala Sfânta Treime şi pentru ora­şul nostru şi timpurile noastre, şi care doresc să vină şi să fie mai departe o mărturie vie a credinţei, a verticalităţii şi a fermităţii lor în Bucovina lui Ştefan cel Mare.

Cu binecuvântarea ÎPS Pimen şi cu credinţa vie că Dumnezeu va rândui ce este mai bine spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, am plecat, cu mare bucurie, cu mul­tă pace în inimă şi în suflet, pe data de 21 decembrie 2010, la Aiud, la Părintele Augustin care mi-a oferit, cu binecuvântarea celor în drept, trei moaşte:

• tibie, ca simbol al peregrinărilor martirilor prin pus­­tiul acestei lumi, dar şi al peregrinărilor din închisoare în închisoare a celor întemniţaţi spre a fi reeducaţi ori u­cişi;
• o coastă ruptă în două locuri, dar vindecată în timpul detenţiei, ca simbol al torturilor din închisorile co­mu­niste, dar şi simbol al răbdării în suferinţă;
• şi un omoplat cu două găuri în osul subţiat şi tran­sparent, devenit aproape cartilaj ca urmare a însetării şi înfometării îndelungate, întrucât se ştie că organismul în lipsa hranei şi a apei, se „autohrăneşte şi se adapă” din car­tilajele trupului, până acestea se subţiază şi apoi se găuresc.

a. 2. Câteva repere teologice ale dorinţei de a avea moaş­te ale sfinţilor închisorilor din România

Motivele care au stat la baza dorinţei mele, de a a­du­ce moaşte ale martirilor români şi nu din alte ţări sau de la Athos, sunt acestea:

• Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de a­­tro­cităţile lor[5]. Această atitudine îi face următori lui Iisus Hristos pe Cruce şi marilor sfinţi martiri ai creş­tinismului. Martirii români reprezintă coloana vertebrală a neamului ro­mânesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumne­zeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi;
• Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub teroarea roşie a holocaustului comunist, a dat nor de măr­turii[6] ale credinţei creştine. Pe ei trebuie să-i asumăm is­to­ric, eclesial şi haric, cinstindu-le moaştele, urmându-le credinţa şi atitudinea lor morală;
• Fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei, şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta tră­ire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. Sfinţii închisorilor re­­prezintă rodul lucrării Sfântului Duh în neamul ro­mâ­nesc şi în Biserica lui Hristos;
• Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, însă scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Popo­rul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura na­ţi­onală şi conştiinţa de sine a unei naţii[8], lucrând astfel în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească;
• Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o creştere în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi. Sfin­ţii închisorilor şi-au îndeplinit cu prisosinţă această misiune creştină;
• Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte, al­că­tuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9];
• Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre ju­decata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere;
• Rolul Bisericii este şi acela de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel po­li­ti­ca şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza poli­tica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria mora­lă de a a­răta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exi­gen­ţele şi principiile moralei creştine necesare a fi res­pec­ta­te în viaţa şi activitatea politică[10], făcând astfel politica „po­sibilă”, adică suportabilă. Sfinţii închisorilor sunt vic­ti­me ale intoleranţei unei politici fără Dumnezeu, care duce la tortură şi la crimă. Sfinţii închisorilor pot re­pre­zenta şi un avertisment moral pentru politicieni, să nu mai repete ororile unei politici atee şi antinaţionale;
• Cei ce scot dreptatea socială, credinţa creştină şi mo­rala din politică şi viaţa socială transformă lumea în haos şi Iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate po­litica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa uma­nă, să o umilească şi să o distrugă;
• · Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este so­luţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din ini­mi­le foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de cre­dinţă şi luptă împotriva răului.
• · Sfinţii martiri ai închisorilor i-au iertat pe torţio­na­­rii lor şi ne îndeamnă acum să îi iertăm la rândul nostru pe torţionarii ideologici şi pe jefuitorii economici actuali, doar după ce ne împotrivim acestora cu toată fiinţa şi mărturia noastră creştinească. Mesajul lor este atitudinea a­ces­tora din vremea prigoanei comuniste: nu vă lăsaţi sclavi şi încătuşaţi în propria ţară fără luptă, împotrivire şi mărturie! Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir şi vă va asemăna cu sfinţii!

Deci Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de în­tâl­nire dintre memorie şi actualitate, dintre trecut şi pre­zent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al ier­tă­rii, este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărtu­ri­sirea gre­şelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi ple­nar, în drumul firesc spre înviere, şi fără a lua atitu­dine fer­mă, personală, dar şi civică şi eclesială, împotriva ori­că­rei nedreptăţi şi umiliri care ne bântuie ţara şi nea­mul din ce în ce mai des.

Mântuitorul Iisus Hristos nu a înviat singur, ci cu is­to­ria. De aceea este reprezentat în icoane ţinând de mână pe Adam şi Eva, în spatele cărora sunt drepţii, dar şi unele per­soane păcătoase din Vechiul Testament, men­ţi­onaţi şi în Cartea Neamului lui Hristos (Matei 1, 17).

Hristos şi-a asumat prin aceasta toată istoria, cu cele bune şi cu cele rele. La fel trebuie să facă şi poporul român prin Biserica sa: să-şi asume istoria şi să o sfinţească şi în­no­iască prin exemplul şi jertfa lui Hristos. El a venit să le facă pe toate noi (Apoc. 21,5) în istorie prin harul Său în dru­mul istoriei spre Eshaton.

Am credinţa că la Învierea cea de obşte sfinţii ro­mâni, martiri ai închisorilor comuniste, vor fi în ceata ce­lor ce vor judeca lumea şi istoria (1 Corinteni, 6, 2).

Acestea au fost motivele mele şi credinţa mea de a a­du­ce moaştele sfinţilor români la Catedrala Sfânta Treime din Vatra Dornei.

b. Darul vindecător al sfintelor moaşte de la Aiud a­du­se la Vatra Dornei

Domnul nostru Iisus lucrează cu putere la vinde­ca­rea noastră, la împăcarea noastră cu El şi între noi, la sfin­ţe­nia istoriei şi a timpului.

Eu, ca umil şi nevrednic preot, văd oameni care se ri­dică din comă, din boli, care înviază din patimi, care se în­nobilează şi se îmbunătăţesc prin Sfintele Taine, prin cre­dinţă şi prin fapte frumoase.

El ne poartă de grijă şi nouă, ne rabdă, ne ceartă dar ne şi iartă, văd pronia Lui neîncăpătoare în logica noastră, dar activând sufletele oamenilor spre sfinţirea vieţii lor. Văd lucrarea Duhului Sfânt care luminează inimile şi vie­ţile oamenilor care vor să sporească în har şi în cre­dinţă. Aud şi mărturiile lor legate de ajutorul Sfinţilor şi al Pă­rin­­­ţilor: Sofian, Arsenie Boca, Cleopa, Ilarion Argatu etc., în viaţa lor.  Sunt experienţe care sfidează şi depăşesc lo­gi­ca omenească. Ascult mărturia unor persoane care spun că după ce ascultă în biserică acatistul închinat sfinţilor în­­­chi­sorilor[11] se luminează şi se simt mult mai bine. Unii plâng aproape pe tot parcursul citirii acatistului şi Îi dau slavă lui Dumnezeu că sfinţii martiri ne-au făcut cinstea să vină la Vatra Dornei.

***

Nora mea, Prezbitera Nicoleta, fiind însărcinată în luna a doua, suferea de o disgravidie acută şi de câteva zile voma, nu putea să mănânce nimic, iar noaptea nu putea să se odihnească. Pe 22 decembrie s-a atins cu toată cre­din­­ţa ei de moaştele abia aduse şi nu a mai vomat, sim­ţindu-se foarte bine. Chiar dacă după câteva săptămâni disgravidia a reapărut, însă sporadic şi nu aşa acut, după ce a plecat la Cluj, la cursuri, a avut sentimentul pre­cum şi ex­perienţa personală vie că harul lui Dumnezeu lucrează vindecător prin moaştele sfinţilor închisorilor.

Reapariţia disgravidiei într-o formă mai uşoară, con­­firmă şi accentuează harul vindecător al moaştelor şi nicidecum nu-l infirmă, întrucât mesajul vindecării tre­buia văzut, în faptul că doar prin atingerea de moaşte, fără să ia niciun medicament, s-a simţit foarte bine multe zile şi nu să se creadă că încetarea disgravidiei în faza acută,  s-ar fi datorat exclusiv unei etape fireşti biologice în creş­te­rea pruncului.

***

Un alt caz al ajutorului moaştelor sfinţilor închi­so­ri­lor, pentru cei bolnavi şi aflaţi în suferinţă este expe­rienţa per­sonală pe care am trăit-o alături de un tânăr pe nume Paul Andrei Ruscan, din Dorna Candrenilor, care a avut un grav accident de circulaţie, cu multiple fracturi, pa­ra­li­zi­e totală, lovituri la cap, la trunchiul cerebral în pa­tru lo­curi şi care a fost în comă câteva săptămâni.

Toţi medicii, dar absolut toţi, îi sfătuiau părinţii să nu mai piardă banii şi nici vremea, deoarece din punct de ve­dere clinic, niciun medic nu-l poate opera şi nu are nicio şansă. Însă tânărul a avut şansa să aibă părinţii şi bunica foar­te credincioşi, care sperau şi credeau că Paul se va face bine prin puterea lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine ale Bi­se­­ricii. L-au adus acasă în comă, doar cu speranţa şi cre­din­­ţa în Doctorul Iisus Hristos. I-au făcut şapte Sfinte Mas­­luri, după care a deschis ochii şi a început uşor să miş­te câteva degete de la mâna dreaptă şi am putut comu­nica cu el prin semne. Nu putea deschide gura decât foarte pu­ţin. Era hrănit prin perfuzii.

Acum am sfătuit familia să înceapă un program de recuperare la Constanţa, Târgu Mureş etc. şi să-l împăr­tă­şească de cel puţin 9 ori, în 9 săptămâni. Din săptămâna a treia a începerii acestei terapii duhovniceşti pentru Paul, am adus moaştele sfinţilor închisorilor, abia primite, cu mi­ne. După a şaptea săptămână de împărtăşanie –şase luni după acci­dent– şi atingere cu sfintele moaşte, Paul a ros­­tit primele cuvinte şi a început să se mişte, să pedaleze la o bicicletă medicală, să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să râ­dă şi chiar să facă glume. L-a iertat pe cel care l‑a acci­den­­tat şi acum urmează tratamentul de recuperare propus de medici, iar aceştia consideră că doar puterea lui Dumne­zeu l‑a menţinut în viaţă şi-i va da puterea să fie vindecat total.

Mi-am pus o întrebare, mai puţin firească, din punct de vedere teologic, după momentul când Paul a în­ceput să vor­bească, încercând parcă să cuantific propor­ţional, cât au contribuit, la această vindecare Sfintele Tai­ne şi cât au a­jutat moaştele sfinţilor închisorilor? În sâm­băta din săp­tă­mâna a opta, din perioada  tratamentului du­hovnicesc, am adus iar sfintele moaşte şi atunci mi-a spus Paul: „Noap­tea trecută l-am visat pe  Sfântul Nec­tarie, cu acest obiect în mână” – Paul arătând spre moaşte şi atingân­du‑le. Vorbea încă cu difi­cul­tate, dar foarte bu­curos, cu o pri­vire luminoasă, cu mul­tă pace şi căldură în suflet  şi cu mul­tă speranţă că aceste moaşte îl ajută mult.

Personal simt cum Mântuitorul Hristos lucrează prin Duhul Sfânt în Biserica slavei Sale şi cum prin sfinţii Săi mucenici ai închisorilor se preamăreşte. El ocroteşte şi hră­neşte Biserica Sa, chiar dacă unii dintre noi păstorii nu ne împlinim mereu misiunea cum se cuvine.

Din aceste experienţe ale Bisericii să învăţăm că noi tre­buie să sperăm mereu în ajutorul lui Dumnezeu, în tot lo­cul şi în toată vremea încercării noastre, fie ca neam, fie ca persoană; să trăim în pace şi dragoste cu Hristos şi cu toţi semenii noştri, în şi prin Biserica Sa, în rândul şi în rânduiala fiecăruia, cu inimă bună şi iubitoare, ca să ne dea Domnul după inima noastră, cele necesare mântuirii noas­tre, aşteptând vremea luminării Duhului Sfânt, ca să putem vedea şi înţelege minunile din legea şi din pronia lui Dumnezeu!

Vatra Dornei, 30 ianuarie 2011

Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi

Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

***

(Considerăm potrivit să anexăm aici mărturia directă a tânărului din Dorna Candrenilor, urmată de mărturia mamei sale, care i-a fost alături pe parcursul perioadei de recuperare – n. ed.)

Mă numesc Paul Andrei şi am nouăsprezece ani. În în­cercările prin care am trecut după accident am simţit că ci­­neva a fost cu mine permanent din punct de vedere spi­ri­tual. L-am visat pe Sfântul Nectarie intrând în camera mea, cu ceva într-o mână, cu lucruri sfinte, şi mi-a spus că e­ste Sfântul Nectarie şi a venit să mă ajute. Când m-am a­pro­piat de sfintele moaşte de la Aiud, care au fost aduse de părintele Valică, a treia oară am putut vorbi şi zâmbi. Am fost fericit că m-au ajutat, şi le-am sărutat cu multă în­­­credere. Îmi doresc foarte mult să pot merge şi să îmi pot folosi mâna stângă. Simt că sfinţii mă ajută în con­ti­nu­are. Mă simt protejat permanent – nu îmi pierd cu­rajul ni­ciodată, pentru că sfinţii mă ajută. Simt permanent a­ceas­ta…

***

Sunt Silvia Ruscan, mama lui Paul, care în seara zi­lei de 2 mai 2010 a suferit un cumplit accident de circu­la­ţie. Dus la spital, la Vatra Dornei, trimis apoi la Spitalul Ju­deţean Suceava, nu i s-a dat nicio şansă de supravie­ţu­i­re. Era în comă profundă, de gradul patru, lovit foarte grav la trunchiul cerebral şi trăia cu ajutorul aparatelor. Pen­tru că era un copil responsabil, credincios, cânta la co­rul bisericii din localitate, eu am sperat permanent că Dumnezeu îi va da o şansă şi se va întoarce la noi. După a­pro­ximativ trei­zeci de ore, a apărut o rază de speranţă: s‑a pu­tut elimina aparatul de respirat. Au urmat apoi ore şi zile grele, şase săp­tămâni de comă profundă, fără să des­chi­dă ochii, cu pneumonie gravă. Continuam să sper că va fi bine, pentru că ştiam, citisem şi citeam şi în perioada a­ce­ea minuni ale sfinţilor şi minuni ale sfinţilor de la Aiud – şi speram per­manent într-o minune. Şi minunea s‑a pe­tre­cut. La şase săptămâni a deschis ochii. Dar au urmat iar al­te luni de zi­le de stare vegetativă. Nu ştia să mănân­ce, nu ştia să vor­beas­că, nu ştia ce simte, nu ştia să zâm­beas­că şi aşa mai departe.

Între timp, în spital s-a internat o doamnă cu fiul ei. Ne-a povestit că  fusese la Aiud, la Mănăstirea Sfânta Cru­ce, de unde avea ulei sfinţit, agheasmă, şi alte lucruri de a­co­lo pe care le-a împărţit cu noi. Am început să prind mai mult curaj, şi citeam cât de des puteam Acatistul Sfin­ţilor Ro­mâni din închisori. Încet-încet, cu multă încredere că a­vem sprijin, l-am învăţat să mănânce, ca să putem elimi­na son­da nazo-gastrică care i s-a pus la o lună de la acci­dent. Am fost externaţi după aproximativ trei luni, am mers a­ca­să, dar într-o stare vegetativă persistentă. Nu vor­bea, nu şti­a de ce are nevoie. Am fost la spital la recu­pe­ra­re la Târgu Mureş, dar îmbunătăţirile erau puţine. Evoluţia lui era pozitivă, dar foarte lentă. Cam după şase luni de la ac­ci­dent, am avut o altă şansă miraculoasă: să se aducă la Vatra Dornei sfinte moaşte de la Aiud, de la sfinţii care au su­ferit în închisorile comuniste.

După trei întâlniri cu sfintele moaşte, Paul a început să vorbească în şoaptă, să mişte gura fără glas, îşi mişca bu­zele încercând să vorbească şi să râdă. A trecut la starea de conştienţă, că vegetaţia în care s-a aflat era o stare de in­­con­ştienţă, sau uneori starea de conştienţă alterna cu sta­­rea de inconştienţă. Cineva îi dădea atâta putere şi speran­ţă, încât a reuşit. De ziua lui, pe 28 noiembrie 2010, a rostit primele cuvinte scurte. După ce s-a mai împărtăşit de trei ori şi după alte rugăciuni la sfintele moaşte, a vor­bit tare şi a râs cu hohot. Acum ştie toate cuvintele, poate cere ce are nevoie, ştie că sfintele moaşte l-au ajutat şi con­fir­­mă mereu lucrul acesta. Spune rugăciuni, atât cu mine cât şi singur, şi abia aşteaptă să poată merge singur. Simţim în continuare că avem ajutor, avem pentru ce lup­ta, minunile sunt vizibile. Ni s-au întâmplat lucruri minu­na­te, pe care cu siguranţă cei din jur le cre­deau impo­sibile. Când spuneam că îmi doresc ca Paul să fie ca îna­inte, me­di­cii şi asistentele zâmbeau ironic, mă credeau incon­şti­entă, uneori chiar mă atenţionau că aşa ceva nu este posi­bil. La început, când ne-am dus la spital la Sucea­va, toată lumea mă respingea, toţi îmi vorbeau urât, mi-au spus că nu există nicio şansă, să nu sper, doar şi ei sunt părinţi, dar nu există şanse. Dar parcă nici nu eram aşa disperată, ceva în interiorul meu îmi spunea: „Dumnezeu ştie ce are de fă­cut cu fiecare persoană”. A fost grav diag­nosticul, îmi dau seama, şi nu îmi dădeau nicio şansă. Îmi ziceau să nu îmi doresc, să nu sper, că n-o să fie bine, că asta nu se poate! Dar Dumne­zeu ne-o ajutat, şi am depăşit nişte momente cumplite. Acum suntem fericiţi. Acum po­vestim toată ziua, îi e dor să vorbească, că n-o vorbit de mult, şi acum povesteşte toată ziua…

(cuvânt tipărit în ediţia a doua a volumului Mărturisitorii din închisorile comuniste – Minuni. Mărturii. Repere, Editura Areopag, 2011, pp. 8-19)

www.asiiromani.com/stiri-diaspora/grecia/6627-o-sear-deosebit-lansare-de-carte-la-larisa.html (n. a.).

[2] Textul conferinţei a fost tipărit iniţial în prima ediţie a volumului Mărturisitorii. Minuni. Mărturii. Repere, Editura Lucman, Bucureşti, 2010, pp. 256-272 (n. a.).

[3] Dintre aceştia, doi mitropoliţi şi trei arhiepiscopi au dorit să rămână în anonimat (n. a.).

[4] Apocalipsa 6,9: …şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (n. a.).

[5] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu (n. a.).

[6] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (n. a.).

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14 (n. a.).

[8] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băn­­doiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, Edi­tura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-166 (n. a.).

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, de Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales paginile 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22‑23: Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” Cf. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”).

[10] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999 (n. a.).

[11] Acest acatist este citit în fiecare miercuri la ora 9 dimineaţa,  în faţa icoanei Maicii Domnului, lângă care sunt puse moaştele sfinţilor închisorilor (n. a.).

În ziua de 12.09.2009, în timp ce mă aflam în Israel într-o delegaţie, soţia mea, Ştefania V., a fost nevoită să o interneze de urgenţă la Spitalul Universitar, la secţia gastro-intestinale,  pe  Elena T., mama ei, întrucât avea dureri foarte mari în zona abdominală. Pe 14.09.2009 am revenit în ţară şi m-am dus la spital la soacra mea. Când am ajuns la ea, nu se simţea prea bine, o durea stomacul şi avea probleme cu respiraţia. Am întrebat-o ce diagnostic i-au pus medicii, însă situaţia nu era foarte clară, mai aştepta rezultatul de la o serie de analize. Seara, pe la  ora  22:00, ne-a sunat un domn, ruda unei paciente internată în salon cu soacra mea, care ne-a comunicat că Elena T. nu se simte bine şi că le-a auzit pe asistente spunând că nu va mai rezista până dimineaţă. Am hotărât să mă duc de urgenţă la spital, iar soţia să rămână cu cei doi copii ai noştri. Nu ne-am gândit nicio clipă că am putea solicita sprijinul unei relaţii sau vreunui medic, pentru că nu aveam la cine să apelăm. Singurul lucru la care ne-am gândit a fost ajutorul lui Dumnezeu şi la faptul că, dacă va fi ca Elena să plece dintre noi, să fie spovedită şi împărtăşită. Deşi era o oră târzie, l-am sunat pe părintele I.M., duhovnicul familiei noastre, inclusiv al Elenei T. Pentru că noi nu avem maşină, părintele I. M. a venit să mă ia şi am plecat împreună la spital. În drum spre spital, soţia mi-a telefonat să-mi spună că a sunat-o şi medicul de gardă, care a solicitat să vină cineva din familie la spital. Până să ajungem la spital, părintele s-a rugat continuu, lucru care m-a impresionat şi mi-a dat încredere.

Când am ajuns la spital, soacra mea nu arăta deloc bine, însă era lucidă şi s-a bucurat foarte mult să-şi vadă duhovnicul.  Întrucât medicii hotărâseră ca pacienta Elena T. să fie mutată la secţia de terapie intensivă, părintele I. M. i-a întrebat dacă are timp să o spovedească pe sora Elena şi a primit acceptul lor. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, Elena T. a fost mutată la terapie intensivă. În acele momente din noapte alături de mine a fost tot timpul părintele I. M., precum şi prietenul meu cel mai bun, Ioan M. cu care am „bătut” tot  Bucureştiul ca să găsesc un medicament injectabil de care soacra mea avea nevoie la terapie intensivă şi care nu se găsea în spital. La un moment dat a venit şi soţia mea. Părintele a încercat să ne întărească şi să ne facă să înţelegem că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare dintre noi, iar, indiferent de situaţie, trebuie să avem răbdare şi încredere în mila lui Dumnezeu.

Medicul de gardă de la terapie intensivă nu a putut să ne dea prea multe informaţii, însă verdictul pus era pancreatită acută severă. Atunci nu am prea înţeles gravitatea bolii, întrucât nu ştiam nimic despre pancreatită, iar cei de la terapie intensivă ne-au recomandat să ne reîntoarcem dimineaţa, ca să vorbim cu medicul care a preluat cazul.

În cursul dimineţii, soţia mea a luat legătura cu şefa secţiei terapie intensivă care i-a spus că situaţia este foarte gravă, iar şansele Elenei de supravieţuire sunt minime. A fost un şoc pentru soţia mea.

După ce mi-am rezolvat problemele la serviciu, m-am dus direct la spital. Acolo m-am întâlnit şi eu cu şefa secţiei terapie intensivă, care mi-a spus acelaşi lucru – situaţia este foarte gravă, iar în occident, unde tehnica medicală este mult mai dezvoltată, reuşita în astfel de situaţii este foarte redusă.

Doamna L.,  şefa secţiei terapie intensivă, mi-a mai spus că pancreatita este boala chirurgilor şi că l-a rugat pe domnul doctor I. să preia acest caz. Ulterior, am aflat că ceilalţi medici au refuzat să se ocupe de Elena, întrucât nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Prima întâlnire cu doctorul I. nu o voi uita niciodată. A ieşit din secţia terapie intensivă şi mi-a spus: „Pregătiţi-vă, are şanse mari să se prăpădească!”. Doctorul spunea acest lucru întrucât Elena T., pe lângă pancreatita acută severă, mai suferea şi de o insuficienţă respiratorie determinată de apa la plămâni – consecinţă directă a bolii.

Deşi toţi încercau să ne pregătească de „ceea ce este mai rău”, noi tot timpul am spus că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă” şi că „Dumnezeu poate face minuni”. Şi aşa a fost. Nu am deznădăjduit, am conştientizat că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm şi să ne punem toată încrederea în Dumnezeu.

Alături de noi în rugăciune au fost, pe lângă părintele I. M.,  atât creştini pe care îi cunoaştem, dar şi creştini pe care nu i-am văzut niciodată şi cărora sperăm ca Bunul Dumnezeu să le răsplătească dăruirea sufletească şi rugăciunile făcute.

Şederea Elenei T. în spital şi evoluţia bolii a durat aproximativ 6 luni de zile şi a parcurs  mai multe  etape.

Dr. I. ne-a spus că pancreasul Elenei se descompune, iar  boala reclamă cel puţin trei intervenţii chirurgicale succesive, însă momentul fiecărei intervenţii poate fi fatal.

Cu toate acestea noi insistam să spunem ori de câte ori aveam ocazia  faptul că Dumnezeu e mare şi că numai El o poate ajuta pe Elena. În tot acest timp, părintele I.  a pomenit-o la Sfânta Liturghie şi  în  rugăciunile sale personale.

Ne-am rugat tot timpul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Pantelimon, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Nicolae, Sfintei Parascheva de la Iaşi, Sfântului Serafim de Sarov, Sfântului Nectarie, Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi, Sfântului Spiridon al Trimitundei şi altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, faţă de care ne cerem iertare pentru că nu i-am pomenit în această relatare.

Încă din acea noapte în care Elena a fost internată la terapie intensivă, sora noastră în Hristos, Elena M., soţia lui Ioan M, ne-a adus mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud. Sora Elena M. are mare evlavie la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi a reuşit să ne transmită şi nouă încrederea în puterea făcătoare de minuni a acestora. Pentru că nu ştiam prea multe despre Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi nu  aveam în casă un acatist al acestor sfinţi am început  să cercetez pe internet. Aşa am aflat despre minunile pe care le-au făcut şi le fac în continuare şi despre faptul că părticele din sfintele lor moaşte au izvorât mir. Am căutat pe internet Acatistul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud şi am început să ne rugăm. În paralel, ori de câte ori mă duceam la spital,  o însemnam pe soacra mea pe frunte cu mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud, rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Mărturisitori de la Aiud, miluieşte-o pe roaba Ta, Elena”, cu mir de la Sfântul Nectarie şi cu mir de la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi.

Soacra mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, timp în care a fost mai mult inconştientă. În momentul în care soacra mea a  deschis ochii, asistenta şi-a făcut semnul sfintei cruci şi a exclamat: „Doamne, păzeşte, mamaia asta s-a trezit!”. În intervalul celor şase luni de spitalizare, Elena T. a fost supusă la două intervenţii chirurgicale (prima intervenţie a durat peste cinci ore, iar a doua aproape patru ore), i-au fost scoşi din interior în total 5,5 litri de puroi, a stat la pat cu nouă &drenuri introduse în abdomen. Săptămâni întregi nu a putut să mănânce şi să bea apă. Pe toată această durată nu am renunţat nicio clipă la credinţa că Marele Dumnezeu se va milostivi de sora Elena T.

Evoluţia stării de sănătate a Elenei T. după  prima operaţie a fost nesperat de bună, lucru care ne-a dat şi mai multă încredere. Părintele I. M.,  care ştia că îi dădeam Elenei cu mir adus de la Aiud şi că ne rugam la Sfinţii Mărturisitori ai închisorilor, mi-a zis că este o minune a Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud. Ne-a mai spus că, în aceeaşi măsură, a făcut minuni Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie pe care a primit-o de mai multe ori în timpul spitalizării.

După a doua intervenţie chirurgicală, dr. I. a afirmat: „Este pentru prima dată în cariera mea când mă întâlnesc cu aşa ceva. Nu înţeleg, de unde are femeia asta atâta putere?”, iar eu am subliniat cu un glas tremurând şi cu lacrimi de bucurie:  „de la Dumnezeu”.

Pe toată durata internării Elena T. s-a rugat permanent la Dumnezeu şi ne spunea că Îl are mereu în minte şi în inimă. Ne spunea: „numai Dumnezeu are grijă de mine”.

Toţi medicii, inclusiv şefa terapiei intensive şi dr. I.,  au spus că evoluţia Elenei T. este o excepţie de la regulă, un miracol. Statistica spune că numai 1% din cazuri supravieţuiesc, iar astfel de cazuri se dezbat la congresele medicale. După externare, când a fost în putere să meargă pentru prima dată la biserică, când l-a văzut pe părintele I. M., l-a îmbrăţişat şi a  izbucnit în plâns, iar părintele  I. M., îmbrăţişându-şi fiica duhovnicească, a exclamat, „mare MINUNE de la Dumnezeu!”. Noi nu dorim dezbaterea cazului Elenei T. la niciun congres medical, vrem să mărturisim că am crezut şi credem în Dumnezeu şi în sfinţii cei bineplăcuţi Lui. Vrem să mărturisim puterea făcătoare de minuni a Sfinţilor Mărturisitori ai închisorilor.

În momentul de faţă, Elena T. s-a reîntors acasă, se recuperează şi ne ajută în continuare să ne creştem cei doi copii şi cu siguranţă ne va ajuta să-l creştem şi pe al treilea, căci soţia mea este însărcinată în 4 luni, prunc ce a fost promis Născătoarei de Dumnezeu pentru însănătoşirea Elenei.

(Mircea V., 1 martie 2010, Bucureşti)

(Din volumul „Sfinţii închisorilor. Minuni. Mărturii. Repere”, care va vedea în curând lumina tiparului. Îi rugăm pe toţi cei care au fost martori ai minunilor săvârşite prin moaştele noilor mucenici de la Aiud să trimită mărturiile lor pe adresa ciprian_voicila@yahoo.com, pentru a fi incluse măcar în ediţia a doua a volumului.)

Prin mila şi bunătatea lui Dumnezeu, în casa noastră, la sfârşitul lunii iunie 2010, a venit o părticică din moaştele unui sfânt mărturisitor, cel din a cărui bucată de craniu a izvorât mir la Iaşi (pe 19 martie, în anii 2009 şi 2010). Aceste sfinte moaşte ar fi trebuit să ajungă la un preot, dar Dumnezeu a rânduit ca la timpul potrivit părintele să primească o altă părticică, tot din acelaşi craniu izvorâtor de mir: şi această răcliţă cu sfinte moaşte a rămas, pentru o vreme, în casa noastră. Pentru noi este „Sfântul Mărturisitor” şi atât, numele lui nu îl cunoaştem; ne rugăm să ni se descopere, dar îl aşteptăm pe sfântul să ne spună cine este când probabil o să fim vrednici şi, bineînţeles, când va binevoi.

În prima zi când sfântul a ajuns la noi (suntem o familie de tineri care locuim în Italia de aproape doi ani), eu aveam o durere insuportabilă la mâna dreaptă de câteva zile, nu puteam să ţin nimic în mână, chiar nu reuşeam să mă mai folosesc de această mână din cauza durerii. Cu nădejde şi cu credinţă am aşezat mâna pe răcliţa cu sfintele moaşte şi l-am rugat pe sfânt să mă vindece. Iar ajutorul sfântului nu a întârziat, a doua zi am constatat cu uimire şi cu bucurie, în acelaşi timp, că durerea dispăruse, simţeam mâna parcă mai puternică decât înainte.

În momentul în care am constatat minunea, am sunat-o pe soţia mea şi i-am mărturisit că sfântul m-a vindecat complet şi am rugat-o să se închine la sfântul şi să îl roage cu încredere să o vindece şi pe ea de infecţia de la un dinte, care nici măcar cu antibiotice nu trecuse; se pare că soţia mea a trebuit să stăruie în rugăciune către sfântul aproape două săptămâni, dar într-o dimineaţă, când s-a trezit, a constatat cu uimire că infecţia purulentă dispăruse cu desăvârşire. Dacă cu o seară înainte o deranjase din nou foarte tare, dimineaţa nu mai exista.

Între timp, un coleg al meu s-a lovit foarte rău la o mână, ajungând să acuze şi el aceeaşi durere pe care o avusesem şi eu cu ceva vreme în urmă. Mărturisindu-i şi lui minunea pe care a făcut-o sfântul cu mine, l-am chemat să se închine la moaştele sfântului şi să îl roage cu încredere să îl vindece. Nici de data aceasta ajutorul sfântului nu a întârziat şi a doua zi m-a sunat colegul meu şi mi-a spus că nu-i vine să creadă că nu îl mai doare mâna, poate să ţină orice în ea, poate să facă treabă. Bucuria a fost mare şi de data aceasta, simţeam cum o putere nevăzută veghea asupra noastră şi asupra tuturor celor care se închinau la sfântul.

Spre sfârşitul lunii iulie a trebuit să facem un drum în România, la nunta fratelui meu, iar această călătorie am făcut-o, bineînţeles, având cu noi sfintele moaşte. Se pare că şi în această călătorie sfântul a avut mai multe misiuni de împlinit sau, mai bine-zis, mai multe minuni.

După nuntă am plecat la socrii în vizită, unde, şi de data aceasta, sfântul ne-a arătat cât de grabnic ajutător este. Mama soacră suferea de foarte mult timp de o tumoare malignă pe uter, doctorii deciseseră în cele din urmă îndepărtarea acesteia prin intervenţie chirurgicală. Frica şi groaza domneau în sufletul tuturor, dar nu am uitat de ajutorul pe care ni l-a dat sfântul încă din prima zi în care a sosit în casa noastră, aşa că am rugat-o pe mama soacră să se închine la sfintele moaşte cu toată încrederea şi să se roage sfântului să facă o minune şi cu ea. La aproximativ două săptămâni de la această întâmplare, primim un telefon de la mama soacră, în care ne dă o veste cu adevărat minunată, în urma unui nou set de analize, doctorii au rămas total uimiţi de faptul că tumoarea dispăruse complet, începea să se vindece locul afectat. Se pare că şi de data aceasta sfântul a intervenit şi a uimit pe toată lumea, mai ales pe doctori. Dumnezeu şi-a arătat încă o dată marea putere pe care o are prin aceşti sfinţi mărturisitori.

În luna septembrie, soţia colegului meu de muncă trebuia să nască, dar se pare că bebeluşul nu voia să vină încă pe lume. În seara de 5 septembrie, pe la ora 22.30, am simţit dintr-o dată că trebuie să merg cu sfintele moaşte la colegul meu acasă pentru a se închina soţia acestuia la ele, am simţit că va avea o noapte foarte grea şi că e posibil să nască. Pe la ora 1.30 dimineaţa mă sună colegul meu şi mă roagă să merg cu el şi cu soţia la spital că i s-a rupt apa şi că naşte. În drum spre spital i-am dat răcliţa cu sfintele moaşte să le ţină în mână şi să se roage; viitoarea mămică era foarte speriată şi avea contracţii foarte mari, dar în momentul în care am ajuns la spital parcă îi dispăruse orice teamă şi orice durere, o vedem că imediat ce s-a dat jos din maşină a luat-o la fugă cu răcliţa în mână. Am rămas cu totul surprinşi şi eu şi viitorul tătic când am văzut că fuge spre sala de naşteri şi abia ne ţineam după ea, iar răcliţa cu sfintele moaşte era într-o poziţie destul de ciudată, parcă sfântul era cel care o trăgea de mână. Într-adevăr, tânăra mămică a avut o noapte foarte grea, a avut un travaliu de 10 ore, dar a născut un băieţel perfect sănătos, iar ea nu a avut nicio problemă în timpul naşterii. Din păcate, la scurt timp, a apărut o problemă, şi anume că nu putea alăpta. Doctorii au încercat să îi stimuleze glandele, dar nimic; viitorii părinţi erau foarte supăraţi că cel mic plângea de foame şi nu puteau face nimic. Am hotărât să mergem în vizită la spital cu sfântul, cu speranţa că şi de data aceasta va face o minune. Nici de data aceasta sfântul nu a zăbovit şi, imediat, la câteva ore de la plecarea noastră, ne-au sunat şi ne-au spus că tânăra mămică poate alăpta şi că micuţul este foarte fericit că, în sfârşit, mănâncă.

Acum  câteva săptămâni, chiar înainte de ziua soţiei mele, am primit cea mai frumoasă şi mai minunată veste, aceea că vom deveni părinţi. Pentru noi a fost cea mai mare minune pe care a făcut-o sfântul de când se află în casa noastră. Am aşteptat acest copil mai mult de un an de zile; poate unii vor spune că timpul este relativ scurt, dar cu siguranţă cei care se află în situaţia noastră vor înţelege că, atunci când îţi doreşti din tot sufletul un copil, aşteptarea devine cel mai mare duşman. I-am spus dorinţa noastră sfântului şi, la patru luni de când am început rugăciunile la sfântul, soţia mea a rămas însărcinată.

Îi mulţumim din tot sufletul lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de un aşa prieten – de un aşa sprijin, ghid, ajutător, sfătuitor, miluitor – care veghează în permanenţă asupra casei noastre.

Poate minunile istorisite nu vor părea pentru mulţi oameni deosebite şi înălţătoare, poate că mulţi le vor considera fireşti, erori, fanatism, orbire etc., dar pentru noi vor rămâne doar minuni săvârşite de Sfântul Mucenic Mărturisitor.

În urmă cu ceva vreme, mergând într-un pelerinaj la sfinţii mărturisitori de la Aiud, împreună cu soţia şi cu finul nostru de cununie, am avut parte de o altă întâmplare minunată. Din nefericire, fetiţa finilor noştri se afla în spital în acest timp, acuzând o intoxicaţie la nivelul pielii. Rugându-ne la sfintele moaşte şi luând ulei din candela sfinţilor, aflată în osuarul mânăstirii, ne-a venit în minte că trebuie să ajungem neapărat la spital şi să o ungem pe micuţă cu ulei. Spre surprinderea noastră, în momentul în care am ajuns acasă, am constatat că micuţa fusese deja externată şi era perfect sănătoasă, cu toate că fusese internată pentru câteva zile, iar în dimineaţa când am plecat spre mânăstire se afla într-o stare foarte gravă. În momentul acela ne-am dat seama că sfântul, sfinţii mărturisitori au făcut o minune şi doar la gândul că trebuie să o ungem cu uleiul luat din candelă micuţa s-a şi vindecat.

Consider că trăim în nişte timpuri când avem nevoie de ajutor în fiecare zi de la Dumnezeu şi când avem nevoie de mijlocirile sfinţilor Săi. Nu putem alerga la rugăciune, la preoţi sau la sfinţi doar când suntem în ultima fază a bolii, când ne năpădesc necazurile şi ajungem în pragul deznădejdii, ci trebuie să trăim cu sfinţii şi să tindem să devenim ca ei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.

Analizând puţin toate aceste întâmplări din ultima vreme, care l-au avut în prim plan pe dragul nostru sfânt, îmi dau seama că acesta este firescul convieţuirii cu sfinţii Lui Dumnezeu.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!

Valentin Petraru

(Din volumul „Sfinţii închisorilor. Minuni. Mărturii. Repere”, care va vedea în curând lumina tiparului. Îi rugăm pe toţi cei care au fost martori ai minunilor săvârşite prin moaştele noilor mucenici de la Aiud să trimită mărturiile lor pe adresa ciprian_voicila@yahoo.com, pentru a fi incluse măcar în ediţia a doua a volumului.)

Joi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala – de 500 de locuri – a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip). Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.

[ CITESTE TOATA MARTURIA ]