Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis: “Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori!Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”… După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putu mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: “Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: “N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferiţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/un-martir-al-inchisorilor-comuniste-din-romania/ )

I dedicated all my suffering to God…!

I was born in January of 1922 in the town of Bârlad, to a family of Romanian people who had been Orthodox Christians for generations. I completed my middle and high school studies in Bârlad, and then I went on to the Academy of High Economic Studies in Bucharest.

I was arrested on May 16, 1948 and sentenced to 15 years of hard labor, then I was given an additional 10 years of hard labor for “subversive organizing” as I fell, along with all political detainees, under the stipulations of Law # 209, due to “plotting against the security of the state.”

I passed through the following jails of the “Bolshevik heaven”: the Interior Ministry–twice, Jilava Prison–five times, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud–three times, Alba-Iulia, Galaţi–many times, Focşani, Ploieşti–twice, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad–many times.

At the Interior Ministry, I underwent 70-80 hour long investigations, without eating, sleeping, or resting. From there, our first group of detainees was sent to Piteşti in March-April of 1949. In Piteşti, we had to go through Nicolski’s filter, Nicolski being Moscow’s authorized representative for Romania. He was seconded by General Dulgheru (Dulbergher), the national head investigator, by the political officer from Piteşti, Marina Iţicovici, and others from their team.

During the course of the investigations, I was taken into Dulgheru’s office three times. He told me, “So, you don’t want to declare anything? No worries, we’re gonna make sure we’ll no longer give you academies in prison! You’ll spill everything in the mercury mines of the Ural Mountains!…” After us, more groups of detainees came from Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. A cell could fit at the most four people as there were only two beds in it. They put seven, even nine people in a cell of eight square meters in size. In the black holes, they crammed 20-30 detainees–like teeming worms in a wound…

All prisoners had to go before Marina Iţicovici, who made a note of everyone’s endurance abilities. Then the warden, Dumitrescu, along with a group of guards pounced upon all those from Room 4 Hospital, clubbing them to mutilation and throwing them on cots as if they were mere bags of bones and broken flesh. Then they handed them over to Ţurcanu and his team.

The “reeducation” took place in cells. They played “volleyball” with the detainees, hitting them randomly all over their bodies. One of them received a blow to the liver and died instantly right before my eyes. They would dunk our head to the neck in the waste bucket (full of urine, feces, blood, puss, phlegm) and would “baptize” us, without allowing us to clean ourselves afterward. I was forced to ingest a three-kilogram jar of such filth.

My head had swollen to the size of a bucket, my left eye had disappeared in the back of my skull, and my left maxillary was broken. I used a rag to cleanse under the upper lip, taking out blisters of blood and puss. My buttocks and soles of feet had turned black, and both of my legs were the size of logs due to the strikes. To make the swelling go down, I wrapped them in some wet long johns and lifted them up on the walls. Some other time they piled fifteen people on top of me in the narrow space between the wall and the cot. Above the fifteenth person, one more jumped forcefully atop the human stack to make sure the crush would be heavier. I filled my chest with air and propped myself up on my elbows. I was able to withstand it up to the eighth person, but then I exhaled and all the ribs on my right side broke.

The head of the “reeducation committee” in Room 1 Basement was someone by the name of Mărtinuş. At his order–“All bandits, march under the cots!”–, we had to run under the cots, and he would begin clubbing with an iron bar whatever parts of our body were still sticking out. Once, when I ran out of space, three quarters of my body were left without cover, and all the blows stopped straight on my spine. Since the hits landed on the same spot over and over again, three of my vertebrae slipped inside the spinal cord, after which I was unable to move a single finger. But God mended the mutilation of my body. I was still in Room 1, on my cot under the window around midnight. It was January, our window was open, and I was wrapped in a blanket the thickness of gauze. I was curled up in the fetal position when I felt the blanket fly from over me and heard Mărtinuş’s voice, “What are you doing, you bandit?” I answered calmly and simply, “I’m praying,” which was exactly what I was doing. It was as if I hit him with an ax over the head. He remained speechless.

I was “made” a priest, “dressed up” in one of Sandu Ghica’s blankets, in Room 2 Basement, where Leonida Titus was the head of the “committee.” I was given a tin and a spoon to “commune” 70-80 people with the filth from the waste bucket. Since I disobeyed the order, they came from the back of the room with a cudgel wrapped in rope and struck me over the head. I collapsed. They doused me in water and slapped me until I regained consciousness. I had a big bulge on my head. They made someone “flatten” it out with the back of the tin, which caused horrendous pain. It was in that same Room 2 that I stood for two days on one foot on the waste bucket with my arms stretched upward. I had reached a state of disfigurement, I was livid, I no longer resembled a human being. That was when I saw a thin string of blood mixed in with the drops of sweat breaking through my skin. Seeing me in that state, Titus warned the others, “See’im, you bandits? You’re all gonna end up like him!”

During the Holy Week of Easter, they “unmasked” the priests and monks–the worst type of blasphemy against God and the Most Holy Mother of God. I am a priest of Christ, and I know and believe there is a hell, but I also believe that what took place in Piteşti during that Holy Week was worse than hell itself.

In Aiud, I shared my lock-up and solitary confinement with Father Nicolae Pâslaru from Roman, with Father Barnovescu from Bârlad, with the priest-monk Iustin Pârvu from the Petru-Vodă Monastery, with Father Mihai Lungeanu from Iaşi and with Father Ioan Iovan from Recea. I did my customary daily prayer the entire time. I spent the whole day kneeling in the corner of the cell, except at shutdown, wake-up, and during meals. In this way, time seemed to fly by swiftly.

After nine years of prayer in the lock-up in Aiud, God granted me the request of having a father confessor, Father Nicolae Pâslaru, with whom I was able to spend some time alone, and who listened to my confession for a whole day. He pulled two strings of thread from the mattress, twisted and blessed them into an epitrachelion, and then took my confession. That was what Romanian Orthodox priests did in jails during imprisonment.

It was at that time that medical student and son of a priest, Mihai Lungeanu, who had already served ten years of imprisonment and now was back for 15 more, brought us from the outside a small bag made of parachute cloth in which he had hidden dried up pieces of the Holy Eucharist, which were of great value to us. We would take the soft center from the slice of bread we received for meals and knead it into small pea-sized pieces, which we would then flatten out. Then, with a needle, we would take a piece of the Holy Communion and place in the center of the flattened morsel then would wrap it carefully by folding up all sides, making the piece of bread round and then flattening it out again. When they were dry, we would hide them in the hem of an unused towel or in the collar or sleeve cuffs of a shirt. They were slightly bigger than a lentil bean, too small to be found during searches. During the extended fasting periods, we would pass our Christian names on to the priest in solitary confinement, and at 6 a.m. when the bells of the Orthodox Church from Aiud rang, we would all kneel in our cells, confess, and receive absolution from the priest.

In 1953, I was withheld by the Securitate (Department of State Security) from Bârlad for seven days and seven nights, bound to a chair behind an archives closet in the room of the officer on duty. I was minding my own as my schedule was full indeed: two akhatists, two parakleses, 15,0000 – 20,000 of “Lord Jesus Christ…” I kept repeating the Gospels and Epistles in my head, so I wouldn’t forget them.

Once, during an investigation, I asked for paper and ink to give them a statement. I wrote the following: “I never was nor ever will be on your side. I stand fast with those who follow Christ. Signed: Vasile Pătraşcu.”

For dinner that night they gave me cabbage with meat. I took but five spoonfuls and felt the taste of dishwashing liquid. That was all it took–six hours later I had turned more yellow than a lemon. Seeing my pallor, they put me in a van and expedited me to the Focşani Prison, where, for 15 days, I didn’t eat anything and only drank boiled water. They sent a lieutenant-major to check on my status and see whether I had expired. After 15 days, they took me to the infirmary, where another ill prisoner offered me two small tubes of methionine, which saved my liver. The medical assistant from Focşani said that he had never seen in his life a case of jaundice such as mine. I survived for 87 days on half a kilogram of potatoes the size of walnuts–that was our ration–, and God saved me. As a result of that poisoning, it took years and years before I could even stand the sight of oil or cooking fat.

When my prison sentence ended, I was given two additional years of “administrative” arrest in Periprava in the Danube Delta. From Periprava, I was released together with 200 other priests, among whom Father Ilie Lăcătuşu.(Father Ilie Lăcătuşu’s incorrupt body was discovered in 1998.)

I arrived at home in Bârlad at about three o’clock in the morning. I jumped over the fence. The dog was different and didn’t know me. My mother came outside and asked who it was. She had thought I was dead ever since 1957 when she had received the pocket watch I had packed before leaving for Aiud. When she recognized me, she nearly fainted. I upheld her, and we went inside the house. I asked the whereabouts of my father, and she said he was in the countryside. I told her that I wasn’t a child anymore, that death had stared me in the face hundreds of times, and that God had saved me, then I asked her again, “Is he dead?” She told me he had died two years before, with great sorrow in his heart because both his sons were in jail. That was the most difficult moment of my life.

When I came out of prison, I dedicated all my suffering to God:

“My Lord, I offer You all my suffering. All those who tortured me, forgive them, show them Your mercy, and sanctify them. And if they need days of my days, I am ready to give those to them, for “the treasure of the soul and mind is to love in order to forgive.”

Upon my release, I wanted to go to Northern Moldavia to become a monk, but my spiritual father told me to remain among people and not choose the solitude of monasticism. And so I stayed in the world.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/a-martyr-of-romania%E2%80%99s-communist-prisons/ )

În plan pastoral-misionar, la început, Florea Mureşanu a fost catehet la şcolile primare din Cluj, descoperindu-şi astfel deschiderea pedagogică şi dragostea pentru educarea tinerilor în duh creştinesc. A fost mai întâi paroh la Râşca de Sus, un sat în judeţul Cluj, pentru ca în 1934 să fie numit preot la Catedrala din oraş. În perioada în care a predat la Academia Teologică, a publicat numeroase articole în revistele eparhiale, iar în timpul grevei din 1946 a fost solidar cu studenţii.

Din 1952 începe calvarul familiei Mureşanu. Părintele Florea este arestat şi trimis pentru un an de zile la Canal. În timpul acestei mari încercări, face făgăduinţa ca, dacă va ieşi teafăr din lagăr, să ridice o mănăstire, întru slava lui Dumnezeu. Lucru pe care l-a şi împlinit, ridicând mai apoi, între anii 1954-1957, un schit de lemn cu două chilii în comuna Suciu de Sus, judeţul Maramureş, în locul numit „Breaza”, cu hramul Sfânta Treime. În predicile sale, părintele mărturisea astfel despre taina acestei mănăstiri: „În locul celor 150 de mănăstiri şi biserici distruse de generalul Bukow în anul 1762, construim şi noi măcar una”.
Acest schit era casa lui peste săptămână, deoarece casa parohiei din Suciu, în care slujea, fusese ocupată abuziv de autorităţi. Alertate de pelerinajele care se desfăşurau la noul lăcaş de rugăciune, autorităţile statului au trecut din nou la arestarea părintelui Mureşanu. La 2 iunie 1958 a avut loc ultimul hram al Schitului de la Breaza la care a participat părintele Florea, pentru că, în noaptea de 11 iunie 1958, Securitatea l-au arestat după o percheziţie, răvăşind biblioteca în care avea şi un exemplar original din Cazania lui Varlaam. „În zorii zilei, părintele Florea a fost obligat să ia în spate un sac plin cu cărţi şi a fost dus pe jos, peste dealul Breaza, până la maşina verde a Securităţii, care aştepta în Dealul Boierenilor (…). Nu au avut curajul să-l aducă prin sat, temându-se de revolta credincioşilor”, îşi aminteşte ucenicul său, părintele Gavril Bruzo. Acesta era pe atunci tânăr seminarist, plătind cu şase ani de închisoare îndrăzneala de a fi scris un memoriu către episcopie în apărarea părintelui Florea: „În 17 august, alături de bunicul meu şi câţiva membri ai consiliului parohial, am redactat un memoriu către episcopul Clujului, pentru a interveni în favoarea preotului. Memoriul a fost semnat de 480 de localnici şi trimis la Cluj. Însă, la primirea delegaţiei, episcopul s-a dezis de noi”.

„Obligându-l să ducă în spate aceste cărţi, «corp delict», trecând prin Târgu Lăpuş prin faţa unei bătrâne evlavioase, aceasta, văzându-l, a strigat tare: «Sărut-mâna, dom’ părinte! Mergi cu adevărul în spate!»”, îşi amintea părintele Ioan Iovan de la Recea.
După anchete dure, părintele Florea este condamnat, în 1958, la 25 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse „spionaj” şi „împiedicase opera de colectivizare a agriculturii”. Având pe Domnul cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961.

În acea zi, părintele s-a dus „cu adevărul în spate” la Hristos, ca să mărturisească prin sângele său şi al tuturor robilor de la Aiud că El singur este Dumnezeul nostru, iar afară de Dânsul pe altul nu ştim…

(Articol apărut în nr. 12/2010 din “Familia Ortodoxă”.)

Tâlcuiri creştineşti

(părintele Florea Mureşanu, 1932)

Acel ce viaţa-şi teme – cartea sfântă chiar ne spune,

O va pierde împreună cu tot ce-a iubit din lume.

Cine însă viaţa-ntreagă pentru Hristos şi-o jertfeşte –

Omorându-şi moartea vieţii – nemurire dobândeşte.

Dacă acesta-I adevărul, mă întreb adeseori:

Cea mai înaltă ştiinţă

E să ştii ca să trăieşti – sau e să ştii să mori?

Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei,

Mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.

Părintele Selafiil de la Noul Neamţ

În Sinaxarul din Duminica Tuturor Sfinţilor citim: „În cinstea tuturor acestor sfinţi din veac, Leon, preaînţeleptul şi vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreaţă şi foarte frumoasă înlăuntrul cetăţii Constantinopolului, aproape de biserica Sfinţilor Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soţia lui cea dintâi, care ar fi bineplăcut lui Dumnezeu în chip desăvârşit, petrecându-şi viaţa, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor şi al palatelor împărăteşti. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui, adică s-a împotrivit îndată părerii împărăteşti, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între sfinţi şi a o cinsti numaidecât pe Teofana, în aşa fel încât să i se sfinţească chiar şi o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării şi a desfătării împărăteşti, şi că, deşi a bineplăcut lui Dumnezeu, totuşi încă nu a sosit vremea a i se da cinstire şi închinare ca unui sfânt. Preaînţeleptul împărat, împărtăşind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinţilor biserica zidită de el, zicând: «Dacă şi Teofana este sfântă, să fie şi ea socotită cu toţi sfinţii». Socotim, deci, că prăznuirea sărbătorii de azi, de aici, mai ales, şi-a luat începutul, cu toate că s-ar fi putut întâmpla ca ea să fi fost şi mai înainte.”[2]

Mai mult, în viaţa Sfintei Teofana, pe care în cele din urmă Biserica a trecut-o în Sinaxare (prăznuind-o pe 16 decembrie), citim: „Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzând viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dânsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfânta, înştiinţându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit Biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintâi, după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.”[3] Dacă Sfânta Teofana s-a opus – şi încă din ceruri – grăbirii propriei sale canonizări, întrucât împăratul Leon nu avea răbdarea necesară în astfel de situaţii, ne putem gândi că poate şi unii dintre noii mucenici ne îndeamnă la răbdare.[4] Aceasta pentru că şi ei sunt, deja, sfinţi. Numai că, aşa cum la insistenţele împăratului Leon Biserica a rânduit Praznicul Tuturor Sfinţilor, se cuvine ca şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să rânduiască o zi de prăznuire a noilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste.

Cartea de faţă încearcă să prezinte, din perspective diferite[5], elemente legate de problema cinstirii  populare a noilor mucenici şi de canonizarea acestora, tocmai pentru a pregăti recunoaşterea oficială a sfinţeniei lor… [6]

[2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 373 (n. ed.).

[3] Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 316 (n. ed.).

[4] Totuşi, există o mare diferenţă între procedura canonizării unei împărătese, procedură care durează vreme îndelungată, şi cea a unui mucenic sau a unor mucenici, unde, tot aceleiaşi predanii, este nevoie doar să se cerceteze dacă au murit mărturisind credinţa ortodoxă, caz în care nu există niciun motiv obiectiv pentru amânarea canonizării sine die. Tocmai de aceea Sinodul Bisericii Ruse a canonizat sute de noi mucenici, ierarhi, preoţi şi mireni.  Criteriile de canonizare nu sunt locale, nu sunt părtinitoare, ci sunt soborniceşti – pretutindeni aceleaşi în toată Biserica. Deci dacă au putut fi canonizaţi noii mucenici din Rusia, de aceleaşi criterii – şi nu de altele – trebuie să se ţină seama la canonizarea noilor mucenici români  (n. ed.).

[5] Din păcate, datorită importanţei canonizării noilor mucenici români, au  apărut şi unele ispite între unii dintre cei care susţin această cauză nobilă. Deşi mare parte dintre aceştia au semnat adeziunea sau chiar s-au implicat în sprijinirea Campaniei Din temniţe spre Sinaxare (vezi www.sfintii-inchisorilor.ro /argument/), ulterior au apărut diferite curente de opinie, uneori radical contrare. În acest volum sunt adunate mărturii şi poziţii aparţinând acestor curente. Cei care şi-au dat acordul pentru a le include textele aici, fie că este vorba despre texte originale sau despre interviuri, nu au solicitat eliminarea materialelor celor aflaţi pe baricade diferite. Ceea ce este un semn dătător de nădejde. Problema canonizării noilor mucenici este prea importantă pentru a fi confiscată de vreo persoană, de vreun grup sau de vreo asociaţie – şi oricine ar încerca să facă aşa ceva ar cădea în derizoriu. Sfinţii închisorilor au rezistat împreună, chiar şi când erau singuri în celule. Ei constituie cel mai bun model de urmat şi în viaţa de zi cu zi, nefiind doar subiecte care pot fi abordate în cărţi, articole sau conferinţe. Editarea volumului de faţă se doreşte a fi şi un nou început bun în împreună-lucrare  (n. ed.).

[6] După ce a editat volumul colectiv Din temniţe spre Sinaxare (apărut la Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008), scriitorul Danion Vasile a avut iniţiativa tipăririi altor materiale pe aceeaşi temă – conferinţe, interviuri şi articole. Întrucât volumul textelor care prezentau interes creştea, mi-a solicitat să preiau lucrul la această lucrare. Am reuşit să adun materiale noi (unul chiar aparţinând fostului meu profesor de la facultate, dl. Sorin Lavric), şi a rezultat cartea de faţă (n. ed.).

În ziua de 12.09.2009, în timp ce mă aflam în Israel într-o delegaţie, soţia mea, Ştefania V., a fost nevoită să o interneze de urgenţă la Spitalul Universitar, la secţia gastro-intestinale,  pe  Elena T., mama ei, întrucât avea dureri foarte mari în zona abdominală. Pe 14.09.2009 am revenit în ţară şi m-am dus la spital la soacra mea. Când am ajuns la ea, nu se simţea prea bine, o durea stomacul şi avea probleme cu respiraţia. Am întrebat-o ce diagnostic i-au pus medicii, însă situaţia nu era foarte clară, mai aştepta rezultatul de la o serie de analize. Seara, pe la  ora  22:00, ne-a sunat un domn, ruda unei paciente internată în salon cu soacra mea, care ne-a comunicat că Elena T. nu se simte bine şi că le-a auzit pe asistente spunând că nu va mai rezista până dimineaţă. Am hotărât să mă duc de urgenţă la spital, iar soţia să rămână cu cei doi copii ai noştri. Nu ne-am gândit nicio clipă că am putea solicita sprijinul unei relaţii sau vreunui medic, pentru că nu aveam la cine să apelăm. Singurul lucru la care ne-am gândit a fost ajutorul lui Dumnezeu şi la faptul că, dacă va fi ca Elena să plece dintre noi, să fie spovedită şi împărtăşită. Deşi era o oră târzie, l-am sunat pe părintele I.M., duhovnicul familiei noastre, inclusiv al Elenei T. Pentru că noi nu avem maşină, părintele I. M. a venit să mă ia şi am plecat împreună la spital. În drum spre spital, soţia mi-a telefonat să-mi spună că a sunat-o şi medicul de gardă, care a solicitat să vină cineva din familie la spital. Până să ajungem la spital, părintele s-a rugat continuu, lucru care m-a impresionat şi mi-a dat încredere.

Când am ajuns la spital, soacra mea nu arăta deloc bine, însă era lucidă şi s-a bucurat foarte mult să-şi vadă duhovnicul.  Întrucât medicii hotărâseră ca pacienta Elena T. să fie mutată la secţia de terapie intensivă, părintele I. M. i-a întrebat dacă are timp să o spovedească pe sora Elena şi a primit acceptul lor. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, Elena T. a fost mutată la terapie intensivă. În acele momente din noapte alături de mine a fost tot timpul părintele I. M., precum şi prietenul meu cel mai bun, Ioan M. cu care am „bătut” tot  Bucureştiul ca să găsesc un medicament injectabil de care soacra mea avea nevoie la terapie intensivă şi care nu se găsea în spital. La un moment dat a venit şi soţia mea. Părintele a încercat să ne întărească şi să ne facă să înţelegem că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare dintre noi, iar, indiferent de situaţie, trebuie să avem răbdare şi încredere în mila lui Dumnezeu.

Medicul de gardă de la terapie intensivă nu a putut să ne dea prea multe informaţii, însă verdictul pus era pancreatită acută severă. Atunci nu am prea înţeles gravitatea bolii, întrucât nu ştiam nimic despre pancreatită, iar cei de la terapie intensivă ne-au recomandat să ne reîntoarcem dimineaţa, ca să vorbim cu medicul care a preluat cazul.

În cursul dimineţii, soţia mea a luat legătura cu şefa secţiei terapie intensivă care i-a spus că situaţia este foarte gravă, iar şansele Elenei de supravieţuire sunt minime. A fost un şoc pentru soţia mea.

După ce mi-am rezolvat problemele la serviciu, m-am dus direct la spital. Acolo m-am întâlnit şi eu cu şefa secţiei terapie intensivă, care mi-a spus acelaşi lucru – situaţia este foarte gravă, iar în occident, unde tehnica medicală este mult mai dezvoltată, reuşita în astfel de situaţii este foarte redusă.

Doamna L.,  şefa secţiei terapie intensivă, mi-a mai spus că pancreatita este boala chirurgilor şi că l-a rugat pe domnul doctor I. să preia acest caz. Ulterior, am aflat că ceilalţi medici au refuzat să se ocupe de Elena, întrucât nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Prima întâlnire cu doctorul I. nu o voi uita niciodată. A ieşit din secţia terapie intensivă şi mi-a spus: „Pregătiţi-vă, are şanse mari să se prăpădească!”. Doctorul spunea acest lucru întrucât Elena T., pe lângă pancreatita acută severă, mai suferea şi de o insuficienţă respiratorie determinată de apa la plămâni – consecinţă directă a bolii.

Deşi toţi încercau să ne pregătească de „ceea ce este mai rău”, noi tot timpul am spus că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă” şi că „Dumnezeu poate face minuni”. Şi aşa a fost. Nu am deznădăjduit, am conştientizat că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm şi să ne punem toată încrederea în Dumnezeu.

Alături de noi în rugăciune au fost, pe lângă părintele I. M.,  atât creştini pe care îi cunoaştem, dar şi creştini pe care nu i-am văzut niciodată şi cărora sperăm ca Bunul Dumnezeu să le răsplătească dăruirea sufletească şi rugăciunile făcute.

Şederea Elenei T. în spital şi evoluţia bolii a durat aproximativ 6 luni de zile şi a parcurs  mai multe  etape.

Dr. I. ne-a spus că pancreasul Elenei se descompune, iar  boala reclamă cel puţin trei intervenţii chirurgicale succesive, însă momentul fiecărei intervenţii poate fi fatal.

Cu toate acestea noi insistam să spunem ori de câte ori aveam ocazia  faptul că Dumnezeu e mare şi că numai El o poate ajuta pe Elena. În tot acest timp, părintele I.  a pomenit-o la Sfânta Liturghie şi  în  rugăciunile sale personale.

Ne-am rugat tot timpul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Pantelimon, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Nicolae, Sfintei Parascheva de la Iaşi, Sfântului Serafim de Sarov, Sfântului Nectarie, Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi, Sfântului Spiridon al Trimitundei şi altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, faţă de care ne cerem iertare pentru că nu i-am pomenit în această relatare.

Încă din acea noapte în care Elena a fost internată la terapie intensivă, sora noastră în Hristos, Elena M., soţia lui Ioan M, ne-a adus mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud. Sora Elena M. are mare evlavie la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi a reuşit să ne transmită şi nouă încrederea în puterea făcătoare de minuni a acestora. Pentru că nu ştiam prea multe despre Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi nu  aveam în casă un acatist al acestor sfinţi am început  să cercetez pe internet. Aşa am aflat despre minunile pe care le-au făcut şi le fac în continuare şi despre faptul că părticele din sfintele lor moaşte au izvorât mir. Am căutat pe internet Acatistul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud şi am început să ne rugăm. În paralel, ori de câte ori mă duceam la spital,  o însemnam pe soacra mea pe frunte cu mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud, rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Mărturisitori de la Aiud, miluieşte-o pe roaba Ta, Elena”, cu mir de la Sfântul Nectarie şi cu mir de la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi.

Soacra mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, timp în care a fost mai mult inconştientă. În momentul în care soacra mea a  deschis ochii, asistenta şi-a făcut semnul sfintei cruci şi a exclamat: „Doamne, păzeşte, mamaia asta s-a trezit!”. În intervalul celor şase luni de spitalizare, Elena T. a fost supusă la două intervenţii chirurgicale (prima intervenţie a durat peste cinci ore, iar a doua aproape patru ore), i-au fost scoşi din interior în total 5,5 litri de puroi, a stat la pat cu nouă &drenuri introduse în abdomen. Săptămâni întregi nu a putut să mănânce şi să bea apă. Pe toată această durată nu am renunţat nicio clipă la credinţa că Marele Dumnezeu se va milostivi de sora Elena T.

Evoluţia stării de sănătate a Elenei T. după  prima operaţie a fost nesperat de bună, lucru care ne-a dat şi mai multă încredere. Părintele I. M.,  care ştia că îi dădeam Elenei cu mir adus de la Aiud şi că ne rugam la Sfinţii Mărturisitori ai închisorilor, mi-a zis că este o minune a Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud. Ne-a mai spus că, în aceeaşi măsură, a făcut minuni Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie pe care a primit-o de mai multe ori în timpul spitalizării.

După a doua intervenţie chirurgicală, dr. I. a afirmat: „Este pentru prima dată în cariera mea când mă întâlnesc cu aşa ceva. Nu înţeleg, de unde are femeia asta atâta putere?”, iar eu am subliniat cu un glas tremurând şi cu lacrimi de bucurie:  „de la Dumnezeu”.

Pe toată durata internării Elena T. s-a rugat permanent la Dumnezeu şi ne spunea că Îl are mereu în minte şi în inimă. Ne spunea: „numai Dumnezeu are grijă de mine”.

Toţi medicii, inclusiv şefa terapiei intensive şi dr. I.,  au spus că evoluţia Elenei T. este o excepţie de la regulă, un miracol. Statistica spune că numai 1% din cazuri supravieţuiesc, iar astfel de cazuri se dezbat la congresele medicale. După externare, când a fost în putere să meargă pentru prima dată la biserică, când l-a văzut pe părintele I. M., l-a îmbrăţişat şi a  izbucnit în plâns, iar părintele  I. M., îmbrăţişându-şi fiica duhovnicească, a exclamat, „mare MINUNE de la Dumnezeu!”. Noi nu dorim dezbaterea cazului Elenei T. la niciun congres medical, vrem să mărturisim că am crezut şi credem în Dumnezeu şi în sfinţii cei bineplăcuţi Lui. Vrem să mărturisim puterea făcătoare de minuni a Sfinţilor Mărturisitori ai închisorilor.

În momentul de faţă, Elena T. s-a reîntors acasă, se recuperează şi ne ajută în continuare să ne creştem cei doi copii şi cu siguranţă ne va ajuta să-l creştem şi pe al treilea, căci soţia mea este însărcinată în 4 luni, prunc ce a fost promis Născătoarei de Dumnezeu pentru însănătoşirea Elenei.

(Mircea V., 1 martie 2010, Bucureşti)

(Din volumul „Sfinţii închisorilor. Minuni. Mărturii. Repere”, care va vedea în curând lumina tiparului. Îi rugăm pe toţi cei care au fost martori ai minunilor săvârşite prin moaştele noilor mucenici de la Aiud să trimită mărturiile lor pe adresa ciprian_voicila@yahoo.com, pentru a fi incluse măcar în ediţia a doua a volumului.)

Prin mila şi bunătatea lui Dumnezeu, în casa noastră, la sfârşitul lunii iunie 2010, a venit o părticică din moaştele unui sfânt mărturisitor, cel din a cărui bucată de craniu a izvorât mir la Iaşi (pe 19 martie, în anii 2009 şi 2010). Aceste sfinte moaşte ar fi trebuit să ajungă la un preot, dar Dumnezeu a rânduit ca la timpul potrivit părintele să primească o altă părticică, tot din acelaşi craniu izvorâtor de mir: şi această răcliţă cu sfinte moaşte a rămas, pentru o vreme, în casa noastră. Pentru noi este „Sfântul Mărturisitor” şi atât, numele lui nu îl cunoaştem; ne rugăm să ni se descopere, dar îl aşteptăm pe sfântul să ne spună cine este când probabil o să fim vrednici şi, bineînţeles, când va binevoi.

În prima zi când sfântul a ajuns la noi (suntem o familie de tineri care locuim în Italia de aproape doi ani), eu aveam o durere insuportabilă la mâna dreaptă de câteva zile, nu puteam să ţin nimic în mână, chiar nu reuşeam să mă mai folosesc de această mână din cauza durerii. Cu nădejde şi cu credinţă am aşezat mâna pe răcliţa cu sfintele moaşte şi l-am rugat pe sfânt să mă vindece. Iar ajutorul sfântului nu a întârziat, a doua zi am constatat cu uimire şi cu bucurie, în acelaşi timp, că durerea dispăruse, simţeam mâna parcă mai puternică decât înainte.

În momentul în care am constatat minunea, am sunat-o pe soţia mea şi i-am mărturisit că sfântul m-a vindecat complet şi am rugat-o să se închine la sfântul şi să îl roage cu încredere să o vindece şi pe ea de infecţia de la un dinte, care nici măcar cu antibiotice nu trecuse; se pare că soţia mea a trebuit să stăruie în rugăciune către sfântul aproape două săptămâni, dar într-o dimineaţă, când s-a trezit, a constatat cu uimire că infecţia purulentă dispăruse cu desăvârşire. Dacă cu o seară înainte o deranjase din nou foarte tare, dimineaţa nu mai exista.

Între timp, un coleg al meu s-a lovit foarte rău la o mână, ajungând să acuze şi el aceeaşi durere pe care o avusesem şi eu cu ceva vreme în urmă. Mărturisindu-i şi lui minunea pe care a făcut-o sfântul cu mine, l-am chemat să se închine la moaştele sfântului şi să îl roage cu încredere să îl vindece. Nici de data aceasta ajutorul sfântului nu a întârziat şi a doua zi m-a sunat colegul meu şi mi-a spus că nu-i vine să creadă că nu îl mai doare mâna, poate să ţină orice în ea, poate să facă treabă. Bucuria a fost mare şi de data aceasta, simţeam cum o putere nevăzută veghea asupra noastră şi asupra tuturor celor care se închinau la sfântul.

Spre sfârşitul lunii iulie a trebuit să facem un drum în România, la nunta fratelui meu, iar această călătorie am făcut-o, bineînţeles, având cu noi sfintele moaşte. Se pare că şi în această călătorie sfântul a avut mai multe misiuni de împlinit sau, mai bine-zis, mai multe minuni.

După nuntă am plecat la socrii în vizită, unde, şi de data aceasta, sfântul ne-a arătat cât de grabnic ajutător este. Mama soacră suferea de foarte mult timp de o tumoare malignă pe uter, doctorii deciseseră în cele din urmă îndepărtarea acesteia prin intervenţie chirurgicală. Frica şi groaza domneau în sufletul tuturor, dar nu am uitat de ajutorul pe care ni l-a dat sfântul încă din prima zi în care a sosit în casa noastră, aşa că am rugat-o pe mama soacră să se închine la sfintele moaşte cu toată încrederea şi să se roage sfântului să facă o minune şi cu ea. La aproximativ două săptămâni de la această întâmplare, primim un telefon de la mama soacră, în care ne dă o veste cu adevărat minunată, în urma unui nou set de analize, doctorii au rămas total uimiţi de faptul că tumoarea dispăruse complet, începea să se vindece locul afectat. Se pare că şi de data aceasta sfântul a intervenit şi a uimit pe toată lumea, mai ales pe doctori. Dumnezeu şi-a arătat încă o dată marea putere pe care o are prin aceşti sfinţi mărturisitori.

În luna septembrie, soţia colegului meu de muncă trebuia să nască, dar se pare că bebeluşul nu voia să vină încă pe lume. În seara de 5 septembrie, pe la ora 22.30, am simţit dintr-o dată că trebuie să merg cu sfintele moaşte la colegul meu acasă pentru a se închina soţia acestuia la ele, am simţit că va avea o noapte foarte grea şi că e posibil să nască. Pe la ora 1.30 dimineaţa mă sună colegul meu şi mă roagă să merg cu el şi cu soţia la spital că i s-a rupt apa şi că naşte. În drum spre spital i-am dat răcliţa cu sfintele moaşte să le ţină în mână şi să se roage; viitoarea mămică era foarte speriată şi avea contracţii foarte mari, dar în momentul în care am ajuns la spital parcă îi dispăruse orice teamă şi orice durere, o vedem că imediat ce s-a dat jos din maşină a luat-o la fugă cu răcliţa în mână. Am rămas cu totul surprinşi şi eu şi viitorul tătic când am văzut că fuge spre sala de naşteri şi abia ne ţineam după ea, iar răcliţa cu sfintele moaşte era într-o poziţie destul de ciudată, parcă sfântul era cel care o trăgea de mână. Într-adevăr, tânăra mămică a avut o noapte foarte grea, a avut un travaliu de 10 ore, dar a născut un băieţel perfect sănătos, iar ea nu a avut nicio problemă în timpul naşterii. Din păcate, la scurt timp, a apărut o problemă, şi anume că nu putea alăpta. Doctorii au încercat să îi stimuleze glandele, dar nimic; viitorii părinţi erau foarte supăraţi că cel mic plângea de foame şi nu puteau face nimic. Am hotărât să mergem în vizită la spital cu sfântul, cu speranţa că şi de data aceasta va face o minune. Nici de data aceasta sfântul nu a zăbovit şi, imediat, la câteva ore de la plecarea noastră, ne-au sunat şi ne-au spus că tânăra mămică poate alăpta şi că micuţul este foarte fericit că, în sfârşit, mănâncă.

Acum  câteva săptămâni, chiar înainte de ziua soţiei mele, am primit cea mai frumoasă şi mai minunată veste, aceea că vom deveni părinţi. Pentru noi a fost cea mai mare minune pe care a făcut-o sfântul de când se află în casa noastră. Am aşteptat acest copil mai mult de un an de zile; poate unii vor spune că timpul este relativ scurt, dar cu siguranţă cei care se află în situaţia noastră vor înţelege că, atunci când îţi doreşti din tot sufletul un copil, aşteptarea devine cel mai mare duşman. I-am spus dorinţa noastră sfântului şi, la patru luni de când am început rugăciunile la sfântul, soţia mea a rămas însărcinată.

Îi mulţumim din tot sufletul lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de un aşa prieten – de un aşa sprijin, ghid, ajutător, sfătuitor, miluitor – care veghează în permanenţă asupra casei noastre.

Poate minunile istorisite nu vor părea pentru mulţi oameni deosebite şi înălţătoare, poate că mulţi le vor considera fireşti, erori, fanatism, orbire etc., dar pentru noi vor rămâne doar minuni săvârşite de Sfântul Mucenic Mărturisitor.

În urmă cu ceva vreme, mergând într-un pelerinaj la sfinţii mărturisitori de la Aiud, împreună cu soţia şi cu finul nostru de cununie, am avut parte de o altă întâmplare minunată. Din nefericire, fetiţa finilor noştri se afla în spital în acest timp, acuzând o intoxicaţie la nivelul pielii. Rugându-ne la sfintele moaşte şi luând ulei din candela sfinţilor, aflată în osuarul mânăstirii, ne-a venit în minte că trebuie să ajungem neapărat la spital şi să o ungem pe micuţă cu ulei. Spre surprinderea noastră, în momentul în care am ajuns acasă, am constatat că micuţa fusese deja externată şi era perfect sănătoasă, cu toate că fusese internată pentru câteva zile, iar în dimineaţa când am plecat spre mânăstire se afla într-o stare foarte gravă. În momentul acela ne-am dat seama că sfântul, sfinţii mărturisitori au făcut o minune şi doar la gândul că trebuie să o ungem cu uleiul luat din candelă micuţa s-a şi vindecat.

Consider că trăim în nişte timpuri când avem nevoie de ajutor în fiecare zi de la Dumnezeu şi când avem nevoie de mijlocirile sfinţilor Săi. Nu putem alerga la rugăciune, la preoţi sau la sfinţi doar când suntem în ultima fază a bolii, când ne năpădesc necazurile şi ajungem în pragul deznădejdii, ci trebuie să trăim cu sfinţii şi să tindem să devenim ca ei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.

Analizând puţin toate aceste întâmplări din ultima vreme, care l-au avut în prim plan pe dragul nostru sfânt, îmi dau seama că acesta este firescul convieţuirii cu sfinţii Lui Dumnezeu.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!

Valentin Petraru

(Din volumul „Sfinţii închisorilor. Minuni. Mărturii. Repere”, care va vedea în curând lumina tiparului. Îi rugăm pe toţi cei care au fost martori ai minunilor săvârşite prin moaştele noilor mucenici de la Aiud să trimită mărturiile lor pe adresa ciprian_voicila@yahoo.com, pentru a fi incluse măcar în ediţia a doua a volumului.)

Apoi, ne bălăcim zilnic într-un derizoriu atât de molipsitor, încât, prin contrast, abordarea unei teme sobre lasă impresia unui act patetic şi găunos. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj. Iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală.

Spuneam că e uşor să defineşti martirul: cel care primeşte moartea în numele unei credinţe, asta însemnând că esenţa martirului e religioasă. Un laic democrat nu are înţelegere pentru martiraj, în concepţia lui martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră. De altminteri, opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile.

Religioasă fiind, esenţa unui martir nu se poate manifesta decât în interiorul unui tipar etnic. Creştineşte vorbind, etnia nu este mântuitoare, dar e obligatorie în apariţia unui martir. Din acest motiv nu există martiri universali, tot aşa cum nu există religii universale. Fiecare comunitate îşi pomeneşte propriii ei martiri şi ar fi absurd să-i ceri unui om de altă naţiune să se apropie de ai tăi cu aceeaşi grijă cu care o faci tu. Căci a vorbi despre martiri e un mod de a te întoarce la rădăcina cea mai bună a etniei tale. Etimologic vorbind, cine se sprijină pe rădăcinile etniei sale e radical (din latinescul radix â rădăcină, care a dat şi vocabula “radical”), adică are o bază pe care stă. Şi numai cine stă pe o bază are o identitate radicală pe care şi-o recunoaşte spontan. Când ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Valeriu Gafencu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atâta onoare avem în noi, câtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem.

Nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mântuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. E ca şi cum privind la bolta cerească n-o poţi face decât stând cu picioarele pe o matrice genetică. Din acest motiv, nu există martiri pentru cauza planetară, un soi de victime la altarul amintirii cărora să se închine toată umanitatea. Nu există martiri universali recunoscuţi de toată suflarea Pământului. În schimb, există martiri naţionali a căror putere simbolică se mărgineşte la graniţele unei ţări. De aceea, idealul convieţuirii europene este ca fiecare naţiune să respecte martirii altora, în virtutea unei politeţi de sobră ţinută curtenitoare. Ţine de o elementară politeţe să respect partea radicală a fiinţei celuilalt, adică rădăcinile lui. Din nefericire, idealul acesta nu va fi atins nicicând, drama ivindu-se în clipa în care ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul, situaţie în care resentimentele şi discordiile sunt inevitabile. Mai mult, astăzi asistăm la o competiţie martirică, la un fel de concurenţă în materie de simboluri ale suferinţei omeneşti. Sub acest unghi, miza e ridicolă: fiecare vrea să eclipseze suferinţa altora, când ar fi destul ca fiecare s-o recunoască pe a celuilalt.

Mai mult, azi ne izbim de nişte obtuze instanţe constrângătoare, un fel de cenzori ideologici cu alură intransigentă, care ne interzic, graţie unei aroganţe pedepsitoare, să vorbim de propriii martiri în propria ţară. Aceşti cenzori ne împiedică să vorbim despre rădăcini în propria ţară, supraveghindu-ne şi explicându-ne că radicalismul e un păcat. Iar ce se întâmplă în România se întâmplă în fiecare ţară din Europa. Sunt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntâmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. În România, fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decât condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia. Dar epoca aceasta va trece, aşa cum a trecut şi comunismul. Răbdare să avem şi lucrurile se vor îndrepta.

(Material preluat din Ziarul Lumina, 15 octombrie 2010, http://www.ziarullumina.ro/articole;1429;0;46621;0;Despre-martiri.html)

„Va fi un film despre «cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane », aşa cum a fost considerat experimentul Piteşti de celebrul scriitor Alexandr Soljeniţân. Nu există cuvinte pentru a descrie cu adevărat tot ceea ce au îndurat aceşti tineri anticomunişti, în jur de 2.000, majoritatea fiind studenţi în momentul arestării. Aproape la fiecare mărturie filmată am aflat câte ceva nou
. Inventivitatea diabolică a celor care aplicau „experimentul“ era inepuizabilă“, spune cineastul, care-şi va termina documentarul la finalul anului.

[ CITESTE ARTICOLUL din Ev. Zilei ]

Problema care se pune la noi este: ne cunoaştem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) Sfinţii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veţi găsi în puşcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinţi, călcăm pe moaşte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o ţară care are mulţi sfinţi, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare şi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laşitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaştele şi memoria acestor martiri. Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil şi eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……

Ce aveţi dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaşte de la Aiud. Asta ţine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaşte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaşte. Nu ştiu câte mănăstiri şi biserici au asemenea moaşte şi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă şapte sute de ani până la canonizare.

Închipuiţi-vă o celulă de puşcărie. Închipuiţi-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupşor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Şi el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Şi aceste trupşoare care au <!– @page { size: 8.5in 11in; margin: 0.79in } P { margin-bottom: 0.08in } –>

intrat în pământ sunt moaştele sfinţilor de la Aiud, de la Piteşti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinţi. Care trup de astăzi stă neclintit în faţa diavolului? Căci şi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaştere a sfântului. Pe sfinţii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinţi deghizaţi în pensionari, care au trecut prin puşcăriile comuniste cu trup de martiri şi aşa au ieşit – nimeni nu-i recunoaşte. Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii.

În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaţie, unul dintre eroii noştri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puşcăria comunistă şi l-au prins comuniştii şi l-au ţinut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă şi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin şi demn şi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.

Martirul nu are nici o şansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleştat de viaţa aceasta, el ştie că există şi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenţa anticomunistă – în munţi, în biserici, în lume şi mai ales în puşcării. Puşcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinţi pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaştem. Recunoscându-i, vom fi întăriţi de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiţi, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaş de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.

Ţineţi minte ce vă spun: în zece ani aceşti sfinţi vor fi canonizaţi de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faţa sfântului care a adus sfintele moaşte de aici, pentru că în timp ce el îşi vedea sfinţii, ceilalţi îşi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faţa lui Iisus Hristos, ceilalţi au îngenuncheat în faţa stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinţilor noştri!

(Din revista Atitudini, nr. 3  – Fragmente din cuvântarea de la prăznuirea Sfântului Dimitrie Basarabov, Mănăstirea Petru Vodă, 27 octombrie 2008)

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi în­semnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a re­gimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opo­ziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, alter­caţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apro­piat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dez­voltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut de­cenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Orto­doxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (alt­minteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Bi­se­rica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur mar­tir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, în­gri­jaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din­tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând a­proa­pe toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm­părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi­mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie­tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec­tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea ab­jecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate an­ti­comuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Bo­ghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, des­coperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă aceas­tă epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm­plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „o­nes­titatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in­stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Adevărul probat documentar

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica în­­temniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Cara­via, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totali­ta­ris­mului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; pro­tes­tanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi ne­in­cluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Ni­co­lae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecle­ziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezis­tenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilus­tre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Cal­ciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâ­mării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii - cu victime destul de numeroase - nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe…” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi pre­oţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai de­grabă se poate spune că majoritatea covâr­şitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem­nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu­mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre în­chisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exem­plare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, „fiara roşie”, majoritatea fiind condam­naţi cu sentinţa formală de „uneltire împotriva ordinii so­ciale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bise­ricii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturi­si­toare (cerând iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui pre­ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Be­jan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 până în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Teh­nică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din cata­com­bă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cu­vânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec­tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată antico­mu­nistă din munţii Babadagului, Col. „Omul Nou”, Hallan­dale [Florida], 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legio­na­re, 5 vol., [în regie proprie], Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, [Mănăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oan­cea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri­cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase ree­di­tări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slu­jitoare după 1964, când închisorile politice au fost lichi­date. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex­cepţii lăturalnice, zelul şi vred­nicia. Ei au lucrat, sub o­blă­duirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre­dicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putând fi consideraţi nişte adevăraţi răscum­părători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au tre­cut prin în­chisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sunt de neuitat, cu neostentativa lor subver­sivitate întru Hristos, figuri precum cea a părin­telui Atha­nase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare o­rien­talist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a fo­losit cunoscuta for­mu­lă liturgică de rugăciune „pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro­mâ­nia, pen­­tru sănătatea şi mântui­rea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuind-o fi­resc, curajos şi invariabil cu „şi pen­­tru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideo­logic impus de re­gim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni de­cât în parte şi în treacăt pe numeroşii păstori sufleteşti vred­nici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit nea­mu­lui românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai se­colului al XX-lea împotriva terorii bolşevice. Biruind cu stră­lucirea lor beznele atâtor nevrednicii mărunte, ei dau ade­vărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mâi­ne.

Răzvan CODRESCU

(Comunicare susţinută la Simpozionul „La început a fost Cuvântul…”, ed. a III-a: „Biserica şi mass-media”, 9 mai 2007)

]]> http://www.sfintii-inchisorilor.ro/2008/11/06/jertfelnicia-ortodoxa-in-anii-comunismului-prejudecati-si-mistificari-curente/feed/ 3