Sfinţii Închisorilor

Conferință «SFINȚII ÎNCHISORILOR»
Marți 24 aprilie 2013, Biblioteca municipală “Radu Rosetti” – Onești

Vor vorbi: Pr. Hrisostom Manolescu, socialog Ciprian Voicilă, publicist Ioan Enache și teolog Danion Vasile.
Se vor aduce raclele cu sfinte moaște izvorâtoare de mir.

Conferință «SFINȚII ÎNCHISORILOR»
Marți 23 aprilie 2013, Casa de cultură - Bacău

Vor vorbi: Pr. Hrisostom Manolescu, Ciprian Voicilă, Ioan Enache și Danion Vasile.
Se vor aduce raclele cu sfinte moaște izvorâtoare de mir.

Editura Areopag vă invită la conferinţa cu tema:
DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE – SFINŢII ÎNCHISORILOR

Marți, 19 martie 2013, ora 18:00
Iași – Teatrul Luceafărul

Vor vorbi: părintele Hrisostom Manolescu, Ciprian Voicilă, Danion Vasile, Ioan Enache şi alţi invitaţi

Se vor aduce raclele cu sfintele moaște izvorâtoare de mir.
Intrarea liberă.

Îmi exprim emoţia şi nespusa bucurie că o astfel de carte a putut să apară într-un răstimp învolburat, când o lume debusolată se clatină pe marginea abisului apostazic. Cartea aceasta face din jerbele de minuni pe care le prezintă tot atâtea reflectoare îndreptate spre izvorul de iubire proniatoare, ce curge lin şi nestăvilit, printre lucruri şi printre oameni, şi pe care orbii de noi n-o vedem. Cartea aceasta constituie tot atâtea repere spre viitorul ce-l dorim încununat cu coroniţele speranţei, deoarece ne vorbeşte de un trecut ziditor de suflete şi de oamenii acestui trecut, călători statornici spre un ideal sfânt, pe care l-au slujit până la jertfă, şi care au făcut din noi un neam de durată, aspirant la înviere, mărturisitor de Ortodoxie, care nu este atât teologie şi cunoaştere, cât este trăire profundă în duh şi-n adevăr, şi anume: o iubire pe verticală faţă de Dumnezeu şi de cerurile Sale, şi pe orizontală, o iubire faţă de neam şi de ţară. Cartea aceasta înlătură dispreţul nătâng al unora care chiar şi pentru cele mai luminoase făpturi ale acestui neam şi ale acestui popor găsesc cuvinte de negare – ca să nu spun mai mult – şi stabileşte demnitatea în smerenie. Cum să nu iubeşti neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credinţa primită de la strămoşi şi propria cenuşă? Luaţi, oameni buni, în biblioteca spiritului vostru această carte. După ce o veţi citi, vă veţi simţi sufletul mai credincios şi mai curat, inima mai blândă, mai caldă şi mai iubitoare, gândul mai frumos şi mai înnobilat, cu o treaptă mai sus pe scara vieţii. Cartea aceasta vă promite o vecernie de suflet, în care veţi auzi cum picură lin lumina jertfei neînserate…

(textul a fost citit la Radio România Cultural, la Emisiunea “Creatori între sacru şi profan” din 24 februarie 2011)

Invitati : Radu Ciuceanu, Nicolae Purcarea (fost detinut politic in inchisorile comuniste), Valentina Elefterie (sora Sf. Valeriu Gafencu), ierom. Ioan Sismanian, m. Filoteu.

[ DESCARCA MP3 ]

Doamne, ajuta. Sambata, 19 martie 2011, la ora 18.00, la Teatrul Luceafarul din Iasi va avea loc conferinta: Minunile sfintilor inchisorilor. Vor vorbi părintele Alexandru Sabău, Ciprian Voicilă, Danion Vasile, Ioan  Vlăducă şi alţi invitaţi.

Se împlinesc doi ani de când dintr-o raclă cu sfinte moaşte de la Aiud a izvorât mir în faţa credincioşilor, după o conferinţă care a avut loc în aceeaşi sală. Anul trecut, în aceeaşi zi, minunea s-a repetat. Nu organizam o conferinţă la care lumea să vină să vadă o minune. Minunile nu sunt pe bandă rulantă. Dar organizam o conferinţă în care se va prezenta cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, în care se va vorbi despre mulţimea de minuni care s-au întâmplat deja (un capitol este doar despre minunile făcute cu sfintele moaşte care au izvorât mir la Iaşi).

Vă rog să postaţi acest anunţ pe site-urile sau blog-urile dvs. şi, dacă se poate, retransmiteti aceste mesaj cunoscutilor dvs.

„Cred că timpul canonizării lor a sosit…”  – Mitropolitul Bartolomeu Anania

a. Repere istorice şi pronia divină

În anul 2008 am primit în dar de la un părinte un chivot, cu menţiunea că în acesta vor sălăşlui, când va voi Dumnezeu, sfinte moaşte. Am acceptat chivotul şi doi ani a stat gol pe Sfânta Masă.

Călătorind în Grecia pe la diverse Mănăstiri cu oca­zia lansării unei cărţi, care mi-a fost tradusă în limba grea­că[1], mi s-au făcut câteva oferte de a primi sfinte moaşte.

Pentru că nu cerusem binecuvântarea ierarhului meu, nu am îndrăznit să primesc, dar nici nu am avut în­demnul inimii, gândind că şi în ţara noastră sunt munţi de oseminte ale martirilor ucişi în închisorile comuniste. Şi m-am întrebat: cu ce sunt mai sfinţi cei din Grecia faţă de martirii temniţelor holocaustului roşu?

După câteva luni, am ţinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinţa: România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice [2]- după care am simţit nevoia să mă duc să mă închin la Aiud, în Biserica de la Râpa Robilor, care adăposteşte osuarul cu sfinţii martiri, ucişi la Aiud.

Între timp mai mulţi ierarhi şi mitropoliţi[3] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfântului Si­nod canonizarea lor şi mi-au transmis felicitările şi mul­ţu­mirea lor.

Înainte de a susţine conferinţa, pe 28 septembrie 2010 am trimis textul ei ÎPS Bartolomeu al Clujului, care l-a citit integral, şi, în ciuda suferinţei sale, mi-a telefonat personal, mulţu­mindu-mi pentru efortul meu. A spus că: „în timp ce ci­team, am simţit că-mi retrăiesc aievea atitu­dinea tinereţii mele faţă de dictatura comunistă şi cred că timpul canonizării lor a sosit”.

a. 1. Moaştele sfinţilor închisorilor între binecuvân­tare, rugăciune şi oferire

ÎPS Pimen m-a sunat, spunându-mi că în anul 2011 va organiza conferinţe preoţeşti pe tema mucenicilor din închisorile comuniste, şi a fost de acord întru totul cu tex­tul conferinţei.

Acum l-am întrebat dacă îmi dă binecuvântarea să primesc moaşte ale sfinţilor de la Aiud, deoarece mulţi credincioşi merg acolo în pelerinaj şi doresc să aduc câte­va moaşte de acolo, întrucât Catedrala este închinată şi sfinţilor români martirizaţi în perioada dictaturii atee co­mu­niste.

Am primit binecuvântarea verbală de la ÎPS Pimen, în­trucât Sfântul Sinod încă nu s-a pronunţat.

Având în vedere faptul că la început a fost Cuvântul, apoi scrisul; că Sfântul Sinod se va pronunţa după ce va vedea evlavia noastră faţă de martirii închisorilor; că mar­tirii sunt deja cinstiţi de Dumnezeu în cer[4], am considerat momentul oportun, să mă rog la Bunul Dumnezeu, să îmi rân­duiască moaşte ale sfinţilor ştiuţi numai de El şi cei mai potriviţi pentru Catedrala Sfânta Treime şi pentru ora­şul nostru şi timpurile noastre, şi care doresc să vină şi să fie mai departe o mărturie vie a credinţei, a verticalităţii şi a fermităţii lor în Bucovina lui Ştefan cel Mare.

Cu binecuvântarea ÎPS Pimen şi cu credinţa vie că Dumnezeu va rândui ce este mai bine spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, am plecat, cu mare bucurie, cu mul­tă pace în inimă şi în suflet, pe data de 21 decembrie 2010, la Aiud, la Părintele Augustin care mi-a oferit, cu binecuvântarea celor în drept, trei moaşte:

• tibie, ca simbol al peregrinărilor martirilor prin pus­­tiul acestei lumi, dar şi al peregrinărilor din închisoare în închisoare a celor întemniţaţi spre a fi reeducaţi ori u­cişi;
• o coastă ruptă în două locuri, dar vindecată în timpul detenţiei, ca simbol al torturilor din închisorile co­mu­niste, dar şi simbol al răbdării în suferinţă;
• şi un omoplat cu două găuri în osul subţiat şi tran­sparent, devenit aproape cartilaj ca urmare a însetării şi înfometării îndelungate, întrucât se ştie că organismul în lipsa hranei şi a apei, se „autohrăneşte şi se adapă” din car­tilajele trupului, până acestea se subţiază şi apoi se găuresc.

a. 2. Câteva repere teologice ale dorinţei de a avea moaş­te ale sfinţilor închisorilor din România

Motivele care au stat la baza dorinţei mele, de a a­du­ce moaşte ale martirilor români şi nu din alte ţări sau de la Athos, sunt acestea:

• Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de a­­tro­cităţile lor[5]. Această atitudine îi face următori lui Iisus Hristos pe Cruce şi marilor sfinţi martiri ai creş­tinismului. Martirii români reprezintă coloana vertebrală a neamului ro­mânesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumne­zeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi;
• Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub teroarea roşie a holocaustului comunist, a dat nor de măr­turii[6] ale credinţei creştine. Pe ei trebuie să-i asumăm is­to­ric, eclesial şi haric, cinstindu-le moaştele, urmându-le credinţa şi atitudinea lor morală;
• Fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei, şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta tră­ire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. Sfinţii închisorilor re­­prezintă rodul lucrării Sfântului Duh în neamul ro­mâ­nesc şi în Biserica lui Hristos;
• Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, însă scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Popo­rul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura na­ţi­onală şi conştiinţa de sine a unei naţii[8], lucrând astfel în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească;
• Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o creştere în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi. Sfin­ţii închisorilor şi-au îndeplinit cu prisosinţă această misiune creştină;
• Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte, al­că­tuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9];
• Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre ju­decata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere;
• Rolul Bisericii este şi acela de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel po­li­ti­ca şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza poli­tica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria mora­lă de a a­răta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exi­gen­ţele şi principiile moralei creştine necesare a fi res­pec­ta­te în viaţa şi activitatea politică[10], făcând astfel politica „po­sibilă”, adică suportabilă. Sfinţii închisorilor sunt vic­ti­me ale intoleranţei unei politici fără Dumnezeu, care duce la tortură şi la crimă. Sfinţii închisorilor pot re­pre­zenta şi un avertisment moral pentru politicieni, să nu mai repete ororile unei politici atee şi antinaţionale;
• Cei ce scot dreptatea socială, credinţa creştină şi mo­rala din politică şi viaţa socială transformă lumea în haos şi Iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate po­litica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa uma­nă, să o umilească şi să o distrugă;
• · Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este so­luţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din ini­mi­le foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de cre­dinţă şi luptă împotriva răului.
• · Sfinţii martiri ai închisorilor i-au iertat pe torţio­na­­rii lor şi ne îndeamnă acum să îi iertăm la rândul nostru pe torţionarii ideologici şi pe jefuitorii economici actuali, doar după ce ne împotrivim acestora cu toată fiinţa şi mărturia noastră creştinească. Mesajul lor este atitudinea a­ces­tora din vremea prigoanei comuniste: nu vă lăsaţi sclavi şi încătuşaţi în propria ţară fără luptă, împotrivire şi mărturie! Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir şi vă va asemăna cu sfinţii!

Deci Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de în­tâl­nire dintre memorie şi actualitate, dintre trecut şi pre­zent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al ier­tă­rii, este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărtu­ri­sirea gre­şelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi ple­nar, în drumul firesc spre înviere, şi fără a lua atitu­dine fer­mă, personală, dar şi civică şi eclesială, împotriva ori­că­rei nedreptăţi şi umiliri care ne bântuie ţara şi nea­mul din ce în ce mai des.

Mântuitorul Iisus Hristos nu a înviat singur, ci cu is­to­ria. De aceea este reprezentat în icoane ţinând de mână pe Adam şi Eva, în spatele cărora sunt drepţii, dar şi unele per­soane păcătoase din Vechiul Testament, men­ţi­onaţi şi în Cartea Neamului lui Hristos (Matei 1, 17).

Hristos şi-a asumat prin aceasta toată istoria, cu cele bune şi cu cele rele. La fel trebuie să facă şi poporul român prin Biserica sa: să-şi asume istoria şi să o sfinţească şi în­no­iască prin exemplul şi jertfa lui Hristos. El a venit să le facă pe toate noi (Apoc. 21,5) în istorie prin harul Său în dru­mul istoriei spre Eshaton.

Am credinţa că la Învierea cea de obşte sfinţii ro­mâni, martiri ai închisorilor comuniste, vor fi în ceata ce­lor ce vor judeca lumea şi istoria (1 Corinteni, 6, 2).

Acestea au fost motivele mele şi credinţa mea de a a­du­ce moaştele sfinţilor români la Catedrala Sfânta Treime din Vatra Dornei.

b. Darul vindecător al sfintelor moaşte de la Aiud a­du­se la Vatra Dornei

Domnul nostru Iisus lucrează cu putere la vinde­ca­rea noastră, la împăcarea noastră cu El şi între noi, la sfin­ţe­nia istoriei şi a timpului.

Eu, ca umil şi nevrednic preot, văd oameni care se ri­dică din comă, din boli, care înviază din patimi, care se în­nobilează şi se îmbunătăţesc prin Sfintele Taine, prin cre­dinţă şi prin fapte frumoase.

El ne poartă de grijă şi nouă, ne rabdă, ne ceartă dar ne şi iartă, văd pronia Lui neîncăpătoare în logica noastră, dar activând sufletele oamenilor spre sfinţirea vieţii lor. Văd lucrarea Duhului Sfânt care luminează inimile şi vie­ţile oamenilor care vor să sporească în har şi în cre­dinţă. Aud şi mărturiile lor legate de ajutorul Sfinţilor şi al Pă­rin­­­ţilor: Sofian, Arsenie Boca, Cleopa, Ilarion Argatu etc., în viaţa lor.  Sunt experienţe care sfidează şi depăşesc lo­gi­ca omenească. Ascult mărturia unor persoane care spun că după ce ascultă în biserică acatistul închinat sfinţilor în­­­chi­sorilor[11] se luminează şi se simt mult mai bine. Unii plâng aproape pe tot parcursul citirii acatistului şi Îi dau slavă lui Dumnezeu că sfinţii martiri ne-au făcut cinstea să vină la Vatra Dornei.

***

Nora mea, Prezbitera Nicoleta, fiind însărcinată în luna a doua, suferea de o disgravidie acută şi de câteva zile voma, nu putea să mănânce nimic, iar noaptea nu putea să se odihnească. Pe 22 decembrie s-a atins cu toată cre­din­­ţa ei de moaştele abia aduse şi nu a mai vomat, sim­ţindu-se foarte bine. Chiar dacă după câteva săptămâni disgravidia a reapărut, însă sporadic şi nu aşa acut, după ce a plecat la Cluj, la cursuri, a avut sentimentul pre­cum şi ex­perienţa personală vie că harul lui Dumnezeu lucrează vindecător prin moaştele sfinţilor închisorilor.

Reapariţia disgravidiei într-o formă mai uşoară, con­­firmă şi accentuează harul vindecător al moaştelor şi nicidecum nu-l infirmă, întrucât mesajul vindecării tre­buia văzut, în faptul că doar prin atingerea de moaşte, fără să ia niciun medicament, s-a simţit foarte bine multe zile şi nu să se creadă că încetarea disgravidiei în faza acută,  s-ar fi datorat exclusiv unei etape fireşti biologice în creş­te­rea pruncului.

***

Un alt caz al ajutorului moaştelor sfinţilor închi­so­ri­lor, pentru cei bolnavi şi aflaţi în suferinţă este expe­rienţa per­sonală pe care am trăit-o alături de un tânăr pe nume Paul Andrei Ruscan, din Dorna Candrenilor, care a avut un grav accident de circulaţie, cu multiple fracturi, pa­ra­li­zi­e totală, lovituri la cap, la trunchiul cerebral în pa­tru lo­curi şi care a fost în comă câteva săptămâni.

Toţi medicii, dar absolut toţi, îi sfătuiau părinţii să nu mai piardă banii şi nici vremea, deoarece din punct de ve­dere clinic, niciun medic nu-l poate opera şi nu are nicio şansă. Însă tânărul a avut şansa să aibă părinţii şi bunica foar­te credincioşi, care sperau şi credeau că Paul se va face bine prin puterea lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine ale Bi­se­­ricii. L-au adus acasă în comă, doar cu speranţa şi cre­din­­ţa în Doctorul Iisus Hristos. I-au făcut şapte Sfinte Mas­­luri, după care a deschis ochii şi a început uşor să miş­te câteva degete de la mâna dreaptă şi am putut comu­nica cu el prin semne. Nu putea deschide gura decât foarte pu­ţin. Era hrănit prin perfuzii.

Acum am sfătuit familia să înceapă un program de recuperare la Constanţa, Târgu Mureş etc. şi să-l împăr­tă­şească de cel puţin 9 ori, în 9 săptămâni. Din săptămâna a treia a începerii acestei terapii duhovniceşti pentru Paul, am adus moaştele sfinţilor închisorilor, abia primite, cu mi­ne. După a şaptea săptămână de împărtăşanie –şase luni după acci­dent– şi atingere cu sfintele moaşte, Paul a ros­­tit primele cuvinte şi a început să se mişte, să pedaleze la o bicicletă medicală, să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să râ­dă şi chiar să facă glume. L-a iertat pe cel care l‑a acci­den­­tat şi acum urmează tratamentul de recuperare propus de medici, iar aceştia consideră că doar puterea lui Dumne­zeu l‑a menţinut în viaţă şi-i va da puterea să fie vindecat total.

Mi-am pus o întrebare, mai puţin firească, din punct de vedere teologic, după momentul când Paul a în­ceput să vor­bească, încercând parcă să cuantific propor­ţional, cât au contribuit, la această vindecare Sfintele Tai­ne şi cât au a­jutat moaştele sfinţilor închisorilor? În sâm­băta din săp­tă­mâna a opta, din perioada  tratamentului du­hovnicesc, am adus iar sfintele moaşte şi atunci mi-a spus Paul: „Noap­tea trecută l-am visat pe  Sfântul Nec­tarie, cu acest obiect în mână” – Paul arătând spre moaşte şi atingân­du‑le. Vorbea încă cu difi­cul­tate, dar foarte bu­curos, cu o pri­vire luminoasă, cu mul­tă pace şi căldură în suflet  şi cu mul­tă speranţă că aceste moaşte îl ajută mult.

Personal simt cum Mântuitorul Hristos lucrează prin Duhul Sfânt în Biserica slavei Sale şi cum prin sfinţii Săi mucenici ai închisorilor se preamăreşte. El ocroteşte şi hră­neşte Biserica Sa, chiar dacă unii dintre noi păstorii nu ne împlinim mereu misiunea cum se cuvine.

Din aceste experienţe ale Bisericii să învăţăm că noi tre­buie să sperăm mereu în ajutorul lui Dumnezeu, în tot lo­cul şi în toată vremea încercării noastre, fie ca neam, fie ca persoană; să trăim în pace şi dragoste cu Hristos şi cu toţi semenii noştri, în şi prin Biserica Sa, în rândul şi în rânduiala fiecăruia, cu inimă bună şi iubitoare, ca să ne dea Domnul după inima noastră, cele necesare mântuirii noas­tre, aşteptând vremea luminării Duhului Sfânt, ca să putem vedea şi înţelege minunile din legea şi din pronia lui Dumnezeu!

Vatra Dornei, 30 ianuarie 2011

Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi

Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

***

(Considerăm potrivit să anexăm aici mărturia directă a tânărului din Dorna Candrenilor, urmată de mărturia mamei sale, care i-a fost alături pe parcursul perioadei de recuperare – n. ed.)

Mă numesc Paul Andrei şi am nouăsprezece ani. În în­cercările prin care am trecut după accident am simţit că ci­­neva a fost cu mine permanent din punct de vedere spi­ri­tual. L-am visat pe Sfântul Nectarie intrând în camera mea, cu ceva într-o mână, cu lucruri sfinte, şi mi-a spus că e­ste Sfântul Nectarie şi a venit să mă ajute. Când m-am a­pro­piat de sfintele moaşte de la Aiud, care au fost aduse de părintele Valică, a treia oară am putut vorbi şi zâmbi. Am fost fericit că m-au ajutat, şi le-am sărutat cu multă în­­­credere. Îmi doresc foarte mult să pot merge şi să îmi pot folosi mâna stângă. Simt că sfinţii mă ajută în con­ti­nu­are. Mă simt protejat permanent – nu îmi pierd cu­rajul ni­ciodată, pentru că sfinţii mă ajută. Simt permanent a­ceas­ta…

***

Sunt Silvia Ruscan, mama lui Paul, care în seara zi­lei de 2 mai 2010 a suferit un cumplit accident de circu­la­ţie. Dus la spital, la Vatra Dornei, trimis apoi la Spitalul Ju­deţean Suceava, nu i s-a dat nicio şansă de supravie­ţu­i­re. Era în comă profundă, de gradul patru, lovit foarte grav la trunchiul cerebral şi trăia cu ajutorul aparatelor. Pen­tru că era un copil responsabil, credincios, cânta la co­rul bisericii din localitate, eu am sperat permanent că Dumnezeu îi va da o şansă şi se va întoarce la noi. După a­pro­ximativ trei­zeci de ore, a apărut o rază de speranţă: s‑a pu­tut elimina aparatul de respirat. Au urmat apoi ore şi zile grele, şase săp­tămâni de comă profundă, fără să des­chi­dă ochii, cu pneumonie gravă. Continuam să sper că va fi bine, pentru că ştiam, citisem şi citeam şi în perioada a­ce­ea minuni ale sfinţilor şi minuni ale sfinţilor de la Aiud – şi speram per­manent într-o minune. Şi minunea s‑a pe­tre­cut. La şase săptămâni a deschis ochii. Dar au urmat iar al­te luni de zi­le de stare vegetativă. Nu ştia să mănân­ce, nu ştia să vor­beas­că, nu ştia ce simte, nu ştia să zâm­beas­că şi aşa mai departe.

Între timp, în spital s-a internat o doamnă cu fiul ei. Ne-a povestit că  fusese la Aiud, la Mănăstirea Sfânta Cru­ce, de unde avea ulei sfinţit, agheasmă, şi alte lucruri de a­co­lo pe care le-a împărţit cu noi. Am început să prind mai mult curaj, şi citeam cât de des puteam Acatistul Sfin­ţilor Ro­mâni din închisori. Încet-încet, cu multă încredere că a­vem sprijin, l-am învăţat să mănânce, ca să putem elimi­na son­da nazo-gastrică care i s-a pus la o lună de la acci­dent. Am fost externaţi după aproximativ trei luni, am mers a­ca­să, dar într-o stare vegetativă persistentă. Nu vor­bea, nu şti­a de ce are nevoie. Am fost la spital la recu­pe­ra­re la Târgu Mureş, dar îmbunătăţirile erau puţine. Evoluţia lui era pozitivă, dar foarte lentă. Cam după şase luni de la ac­ci­dent, am avut o altă şansă miraculoasă: să se aducă la Vatra Dornei sfinte moaşte de la Aiud, de la sfinţii care au su­ferit în închisorile comuniste.

După trei întâlniri cu sfintele moaşte, Paul a început să vorbească în şoaptă, să mişte gura fără glas, îşi mişca bu­zele încercând să vorbească şi să râdă. A trecut la starea de conştienţă, că vegetaţia în care s-a aflat era o stare de in­­con­ştienţă, sau uneori starea de conştienţă alterna cu sta­­rea de inconştienţă. Cineva îi dădea atâta putere şi speran­ţă, încât a reuşit. De ziua lui, pe 28 noiembrie 2010, a rostit primele cuvinte scurte. După ce s-a mai împărtăşit de trei ori şi după alte rugăciuni la sfintele moaşte, a vor­bit tare şi a râs cu hohot. Acum ştie toate cuvintele, poate cere ce are nevoie, ştie că sfintele moaşte l-au ajutat şi con­fir­­mă mereu lucrul acesta. Spune rugăciuni, atât cu mine cât şi singur, şi abia aşteaptă să poată merge singur. Simţim în continuare că avem ajutor, avem pentru ce lup­ta, minunile sunt vizibile. Ni s-au întâmplat lucruri minu­na­te, pe care cu siguranţă cei din jur le cre­deau impo­sibile. Când spuneam că îmi doresc ca Paul să fie ca îna­inte, me­di­cii şi asistentele zâmbeau ironic, mă credeau incon­şti­entă, uneori chiar mă atenţionau că aşa ceva nu este posi­bil. La început, când ne-am dus la spital la Sucea­va, toată lumea mă respingea, toţi îmi vorbeau urât, mi-au spus că nu există nicio şansă, să nu sper, doar şi ei sunt părinţi, dar nu există şanse. Dar parcă nici nu eram aşa disperată, ceva în interiorul meu îmi spunea: „Dumnezeu ştie ce are de fă­cut cu fiecare persoană”. A fost grav diag­nosticul, îmi dau seama, şi nu îmi dădeau nicio şansă. Îmi ziceau să nu îmi doresc, să nu sper, că n-o să fie bine, că asta nu se poate! Dar Dumne­zeu ne-o ajutat, şi am depăşit nişte momente cumplite. Acum suntem fericiţi. Acum po­vestim toată ziua, îi e dor să vorbească, că n-o vorbit de mult, şi acum povesteşte toată ziua…

(cuvânt tipărit în ediţia a doua a volumului Mărturisitorii din închisorile comuniste – Minuni. Mărturii. Repere, Editura Areopag, 2011, pp. 8-19)

www.asiiromani.com/stiri-diaspora/grecia/6627-o-sear-deosebit-lansare-de-carte-la-larisa.html (n. a.).

[2] Textul conferinţei a fost tipărit iniţial în prima ediţie a volumului Mărturisitorii. Minuni. Mărturii. Repere, Editura Lucman, Bucureşti, 2010, pp. 256-272 (n. a.).

[3] Dintre aceştia, doi mitropoliţi şi trei arhiepiscopi au dorit să rămână în anonimat (n. a.).

[4] Apocalipsa 6,9: …şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (n. a.).

[5] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu (n. a.).

[6] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (n. a.).

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14 (n. a.).

[8] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băn­­doiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, Edi­tura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-166 (n. a.).

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului, de Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales paginile 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22‑23: Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” Cf. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”).

[10] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999 (n. a.).

[11] Acest acatist este citit în fiecare miercuri la ora 9 dimineaţa,  în faţa icoanei Maicii Domnului, lângă care sunt puse moaştele sfinţilor închisorilor (n. a.).

Conferinta se poate descarca in format audio de aici: http://dl.transfer.ro/transfer_ro-20feb-3918e3be9d0a.zip

Luarile de cuvant apar se pot vedea aici: http://foaienationala.ro/conferinta-marturisitorii-din-inchisorile-comuniste-fotovideo.html

Fisierul audio are in plus si interventiile telefonice – cea parintelui Valica si cea a doamnei Aspazia Otel Petrescu.

In seara zilei de 17 februarie 2011  s-au adunat laolalalta intr-o comuniune aproape perfecta oameni activand in domenii diferite, dar pe care i-a unit credinta in Dumnezeu si evlavia deosebita catre Sfintii Marturisitori din temnitele comuniste… Moastele lor au reusit sa ni-L aduca in aceasta seara, tuturor celor prezenti, pe Dumnezeu in suflet … iar prin marturiile graitoare ale referentilor – colegi de celula cu Sfintii Marturisitori – am inteles ca jertfa si minunile lor apropie de Mantuitorul nostru Iisus Hristos pe oricine asculta cu inima deschisa.

S-a inceput prin proiectarea unui scurt film in care parintele Augustin prezenta felul patimirii unor sfinti din osuarul de la Rapa Robilor; parintele Mihai Andrei Aldea a luat primul cuvantul, vorbind despre puterea jertfei si asumarea crucii. A urmat apoi interventia telefonica emotionanta a fostei detinute din temnitele comuniste, doamna Aspazia Otel Petrescu din care a reiesit ca dragostea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda, dragostea nu cade niciodata.

Ciprian Voicila a pus in lumina noi marturii ale minunilor parintelui Ilie Lacatusu, aratand totodata importanta staruintei in rugaciune, prezenta la acest sfant mucenic.

Marturia unei alte minuni a Sfintilor patimitori in temnite o a adus interviul cu duhovnicul schitului romanesc Prodromul, parintele Iulian Lazar, care a evocat cu bucurie copilareasca darul sfintilor catre sfintia sa, acela de a simti buna mireasma, in ciuda faptului ca parintele nu mai avea miros de mai bine de 50 de ani!

Actrita Manuela Golescu ne-a adus mai aproape evenientele petrecute printr-un un recital din poeziile marturisitorilor din temnite, vrednicii de pomenire Maica Teodosia Zorica Latcu si Ips Bartolomeu Anania.

Interventia telefonica a parintelui Mihai Valica a dezvaluit noi minuni ales sfintilor marturisitori in viata poporului de rand, prin vindecari de cancer si aratari minunate, spre sava lui Dumnezeu.

Marturia domnului Constantin, trecut prin iadul dezlantuit de la Pitesti alaturi de patimitorii praznuiti a impresionat pana la lacrimi auditoriul, pentru ca a reusit sa puna in lumina evenimente mici dar de o insemnatate uriasa pentru evocarea evenimentelor. Am reusit sa aflam astfel cum reseau sa spovedeasca prin cod morse, cum incercau sa se sunstina unii pe altii cateodata numai prin priviri, pentru ca numai asta le era ingaduit.

S-a facut o paralela cu martutisitorii di Biserica Ruseasca de catre traducatoarea Xenia Tanasescu Vlas; s-a vorbit si de familia ultimilor tari ai Rusiei, neamul Romanovilor, o familie de mucenici marturisitori pentru Hristos, cum tarina Alexandra a trecut la Domnul impuscata avand metania pe mana, cum marea ducesa – deventa moanahia Elisabeta – a dat si ea marturia cea buna la timpul sau.

Bio-fizicianul Virgiliu Gheorghe a vorbit despre jertfa sfintilor si despre puterea lor de iertare.

Dupa discursul teologului Danion Vasile s-a incheiat conferinta cu rugaciunea aflata la sfarsitul cartii ce s-a lansat pe aceasta tema: “Marturisitorii din inchisorile comuniste. Marturii. Minuni. Repere.”

Multumim tuturor celor implicati si celor prezenti!

Biroul de presa al Tinerilor Crestin Ortdocsi.
18.02.201

Material preluat de pe http://foaienationala.ro/conferinta-marturisitorii-din-inchisorile-comuniste-fotovideo.html

Doamne, ajuta. Iata editia a doua a cartii “Marturisitorii”, completata cu materiale foarte interesante – mai ales noi minuni ale sfintilor mucenici. Va rugam dati mai departe link-ul acesta:

marturisitoriidinichisorilecomuniste

„Cred că timpul canonizării lor a sosit…” – Mitropolitul Bartolomeu Anania

Asociaţia Tinerii Creştin Ortodocşi vă invită JOI, 17 FEBRUARIE 2011, ORA  18.00, la conferinţa „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere”. Locaţie: Aula Magna a Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti.

Vor vorbi: Părintele Mihai Andrei Aldea, Laurenţiu Dumitru, Ciprian Voicilă şi alţi invitaţi.

Detalii pe www.sfintii-inchisorilor.ro

Iniţial, era programat ca prima apariţie editorială marca Areopag să fi fost volumul „Din temniţe spre Sinaxare  – Despre mucenicii prigoanei comuniste”, încă din anul 2008. Din păcate, nu s-a reuşit acest lucru, volumul respectiv apărând atunci la Editura Egumeniţa (şi abia anul acesta va fi reeditat, într-o ediţie adăugită, la Areopag.) Dar e o mare bucurie să pornim lucrarea noastră cu volumul „Mărturisitorii din închisorile comuniste – Minuni. Mărturii. Repere” (prima ediţie, apărută la Editura Lucman în anul 2010, fiind epuizată).

Ediţia aceasta este îngrijită, ca şi cea precedentă, de Cipiran Voicilă. Volumul poate fi citit integral pe site-ul www.sfintii-inchisorilor.ro.

Cartea are trei părţi – minunile făcute de sfinţii închisorilor, mărturii ale celor care au trecut prin închisori şi diferite texte despre cinstirea noilor mucenici.

Volumul este scos în colaborare cu Editura Meditaţii. Am optat pentru această colaborare întrucât editura respectivă s-a arătat interesată de coeditarea unei colecţii de cărţi ortodoxe. Principalul avantaj al acestei colaborări este legat de faptul că Editura Meditaţii are o difuzare foarte bună în reţeaua de librării şi supermarket-uri.

Preţul cărţii este de 15 lei. Cartea poate fi comandată la e-mail comenzi@areopag.ro sau la tel. 0753359366.

(1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti)

Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis: “Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori!Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”… După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putu mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: “Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: “N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferiţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/un-martir-al-inchisorilor-comuniste-din-romania/ )

(January 1, 1922, Bârlad – † September 23, 2006, Bucharest)

I dedicated all my suffering to God…!

I was born in January of 1922 in the town of Bârlad, to a family of Romanian people who had been Orthodox Christians for generations. I completed my middle and high school studies in Bârlad, and then I went on to the Academy of High Economic Studies in Bucharest.

I was arrested on May 16, 1948 and sentenced to 15 years of hard labor, then I was given an additional 10 years of hard labor for “subversive organizing” as I fell, along with all political detainees, under the stipulations of Law # 209, due to “plotting against the security of the state.”

I passed through the following jails of the “Bolshevik heaven”: the Interior Ministry–twice, Jilava Prison–five times, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud–three times, Alba-Iulia, Galaţi–many times, Focşani, Ploieşti–twice, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad–many times.

At the Interior Ministry, I underwent 70-80 hour long investigations, without eating, sleeping, or resting. From there, our first group of detainees was sent to Piteşti in March-April of 1949. In Piteşti, we had to go through Nicolski’s filter, Nicolski being Moscow’s authorized representative for Romania. He was seconded by General Dulgheru (Dulbergher), the national head investigator, by the political officer from Piteşti, Marina Iţicovici, and others from their team.

During the course of the investigations, I was taken into Dulgheru’s office three times. He told me, “So, you don’t want to declare anything? No worries, we’re gonna make sure we’ll no longer give you academies in prison! You’ll spill everything in the mercury mines of the Ural Mountains!…” After us, more groups of detainees came from Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. A cell could fit at the most four people as there were only two beds in it. They put seven, even nine people in a cell of eight square meters in size. In the black holes, they crammed 20-30 detainees–like teeming worms in a wound…

All prisoners had to go before Marina Iţicovici, who made a note of everyone’s endurance abilities. Then the warden, Dumitrescu, along with a group of guards pounced upon all those from Room 4 Hospital, clubbing them to mutilation and throwing them on cots as if they were mere bags of bones and broken flesh. Then they handed them over to Ţurcanu and his team.

The “reeducation” took place in cells. They played “volleyball” with the detainees, hitting them randomly all over their bodies. One of them received a blow to the liver and died instantly right before my eyes. They would dunk our head to the neck in the waste bucket (full of urine, feces, blood, puss, phlegm) and would “baptize” us, without allowing us to clean ourselves afterward. I was forced to ingest a three-kilogram jar of such filth.

My head had swollen to the size of a bucket, my left eye had disappeared in the back of my skull, and my left maxillary was broken. I used a rag to cleanse under the upper lip, taking out blisters of blood and puss. My buttocks and soles of feet had turned black, and both of my legs were the size of logs due to the strikes. To make the swelling go down, I wrapped them in some wet long johns and lifted them up on the walls. Some other time they piled fifteen people on top of me in the narrow space between the wall and the cot. Above the fifteenth person, one more jumped forcefully atop the human stack to make sure the crush would be heavier. I filled my chest with air and propped myself up on my elbows. I was able to withstand it up to the eighth person, but then I exhaled and all the ribs on my right side broke.

The head of the “reeducation committee” in Room 1 Basement was someone by the name of Mărtinuş. At his order–“All bandits, march under the cots!”–, we had to run under the cots, and he would begin clubbing with an iron bar whatever parts of our body were still sticking out. Once, when I ran out of space, three quarters of my body were left without cover, and all the blows stopped straight on my spine. Since the hits landed on the same spot over and over again, three of my vertebrae slipped inside the spinal cord, after which I was unable to move a single finger. But God mended the mutilation of my body. I was still in Room 1, on my cot under the window around midnight. It was January, our window was open, and I was wrapped in a blanket the thickness of gauze. I was curled up in the fetal position when I felt the blanket fly from over me and heard Mărtinuş’s voice, “What are you doing, you bandit?” I answered calmly and simply, “I’m praying,” which was exactly what I was doing. It was as if I hit him with an ax over the head. He remained speechless.

I was “made” a priest, “dressed up” in one of Sandu Ghica’s blankets, in Room 2 Basement, where Leonida Titus was the head of the “committee.” I was given a tin and a spoon to “commune” 70-80 people with the filth from the waste bucket. Since I disobeyed the order, they came from the back of the room with a cudgel wrapped in rope and struck me over the head. I collapsed. They doused me in water and slapped me until I regained consciousness. I had a big bulge on my head. They made someone “flatten” it out with the back of the tin, which caused horrendous pain. It was in that same Room 2 that I stood for two days on one foot on the waste bucket with my arms stretched upward. I had reached a state of disfigurement, I was livid, I no longer resembled a human being. That was when I saw a thin string of blood mixed in with the drops of sweat breaking through my skin. Seeing me in that state, Titus warned the others, “See’im, you bandits? You’re all gonna end up like him!”

During the Holy Week of Easter, they “unmasked” the priests and monks–the worst type of blasphemy against God and the Most Holy Mother of God. I am a priest of Christ, and I know and believe there is a hell, but I also believe that what took place in Piteşti during that Holy Week was worse than hell itself.

In Aiud, I shared my lock-up and solitary confinement with Father Nicolae Pâslaru from Roman, with Father Barnovescu from Bârlad, with the priest-monk Iustin Pârvu from the Petru-Vodă Monastery, with Father Mihai Lungeanu from Iaşi and with Father Ioan Iovan from Recea. I did my customary daily prayer the entire time. I spent the whole day kneeling in the corner of the cell, except at shutdown, wake-up, and during meals. In this way, time seemed to fly by swiftly.

After nine years of prayer in the lock-up in Aiud, God granted me the request of having a father confessor, Father Nicolae Pâslaru, with whom I was able to spend some time alone, and who listened to my confession for a whole day. He pulled two strings of thread from the mattress, twisted and blessed them into an epitrachelion, and then took my confession. That was what Romanian Orthodox priests did in jails during imprisonment.

It was at that time that medical student and son of a priest, Mihai Lungeanu, who had already served ten years of imprisonment and now was back for 15 more, brought us from the outside a small bag made of parachute cloth in which he had hidden dried up pieces of the Holy Eucharist, which were of great value to us. We would take the soft center from the slice of bread we received for meals and knead it into small pea-sized pieces, which we would then flatten out. Then, with a needle, we would take a piece of the Holy Communion and place in the center of the flattened morsel then would wrap it carefully by folding up all sides, making the piece of bread round and then flattening it out again. When they were dry, we would hide them in the hem of an unused towel or in the collar or sleeve cuffs of a shirt. They were slightly bigger than a lentil bean, too small to be found during searches. During the extended fasting periods, we would pass our Christian names on to the priest in solitary confinement, and at 6 a.m. when the bells of the Orthodox Church from Aiud rang, we would all kneel in our cells, confess, and receive absolution from the priest.

In 1953, I was withheld by the Securitate (Department of State Security) from Bârlad for seven days and seven nights, bound to a chair behind an archives closet in the room of the officer on duty. I was minding my own as my schedule was full indeed: two akhatists, two parakleses, 15,0000 – 20,000 of “Lord Jesus Christ…” I kept repeating the Gospels and Epistles in my head, so I wouldn’t forget them.

Once, during an investigation, I asked for paper and ink to give them a statement. I wrote the following: “I never was nor ever will be on your side. I stand fast with those who follow Christ. Signed: Vasile Pătraşcu.”

For dinner that night they gave me cabbage with meat. I took but five spoonfuls and felt the taste of dishwashing liquid. That was all it took–six hours later I had turned more yellow than a lemon. Seeing my pallor, they put me in a van and expedited me to the Focşani Prison, where, for 15 days, I didn’t eat anything and only drank boiled water. They sent a lieutenant-major to check on my status and see whether I had expired. After 15 days, they took me to the infirmary, where another ill prisoner offered me two small tubes of methionine, which saved my liver. The medical assistant from Focşani said that he had never seen in his life a case of jaundice such as mine. I survived for 87 days on half a kilogram of potatoes the size of walnuts–that was our ration–, and God saved me. As a result of that poisoning, it took years and years before I could even stand the sight of oil or cooking fat.

When my prison sentence ended, I was given two additional years of “administrative” arrest in Periprava in the Danube Delta. From Periprava, I was released together with 200 other priests, among whom Father Ilie Lăcătuşu.(Father Ilie Lăcătuşu’s incorrupt body was discovered in 1998.)

I arrived at home in Bârlad at about three o’clock in the morning. I jumped over the fence. The dog was different and didn’t know me. My mother came outside and asked who it was. She had thought I was dead ever since 1957 when she had received the pocket watch I had packed before leaving for Aiud. When she recognized me, she nearly fainted. I upheld her, and we went inside the house. I asked the whereabouts of my father, and she said he was in the countryside. I told her that I wasn’t a child anymore, that death had stared me in the face hundreds of times, and that God had saved me, then I asked her again, “Is he dead?” She told me he had died two years before, with great sorrow in his heart because both his sons were in jail. That was the most difficult moment of my life.

When I came out of prison, I dedicated all my suffering to God:

“My Lord, I offer You all my suffering. All those who tortured me, forgive them, show them Your mercy, and sanctify them. And if they need days of my days, I am ready to give those to them, for “the treasure of the soul and mind is to love in order to forgive.”

Upon my release, I wanted to go to Northern Moldavia to become a monk, but my spiritual father told me to remain among people and not choose the solitude of monasticism. And so I stayed in the world.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/a-martyr-of-romania%E2%80%99s-communist-prisons/ )

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.
„Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi mai presus de toate, preot adevărat…, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Ortodoxă”, spunea despre dânsul Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.
Părintele Florea s-a născut într-o familie de ţărani cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.
În tinereţe a avut parte de o solidă pregătire universitară, absolvind la Cluj în acelaşi timp Academia Teologică şi Facultatea de Filosofie şi Litere, şi continuând apoi studiul ca bursier al Patriarhiei Române, cu o specializare la Universitatea din Strasbourg. În 1935 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.
În timpul Diktatului de la Viena a rămas în Cluj, „trăind câteva săptămâni fugar, ca să nu fiu spânzurat”, după cum mărturisea el însuşi, după război. Tot în Clujul ocupat, împreună cu soţia sa, a susţinut o campanie publicistică care a culminat în 1943 cu editarea „Cazaniei lui Varlaam”. În casa lor primitoare, soţii Mureşanu găzduiau intelectualitatea Clujului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numărându-se Lucian Blaga, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii.

În plan pastoral-misionar, la început, Florea Mureşanu a fost catehet la şcolile primare din Cluj, descoperindu-şi astfel deschiderea pedagogică şi dragostea pentru educarea tinerilor în duh creştinesc. A fost mai întâi paroh la Râşca de Sus, un sat în judeţul Cluj, pentru ca în 1934 să fie numit preot la Catedrala din oraş. În perioada în care a predat la Academia Teologică, a publicat numeroase articole în revistele eparhiale, iar în timpul grevei din 1946 a fost solidar cu studenţii.

Din 1952 începe calvarul familiei Mureşanu. Părintele Florea este arestat şi trimis pentru un an de zile la Canal. În timpul acestei mari încercări, face făgăduinţa ca, dacă va ieşi teafăr din lagăr, să ridice o mănăstire, întru slava lui Dumnezeu. Lucru pe care l-a şi împlinit, ridicând mai apoi, între anii 1954-1957, un schit de lemn cu două chilii în comuna Suciu de Sus, judeţul Maramureş, în locul numit „Breaza”, cu hramul Sfânta Treime. În predicile sale, părintele mărturisea astfel despre taina acestei mănăstiri: „În locul celor 150 de mănăstiri şi biserici distruse de generalul Bukow în anul 1762, construim şi noi măcar una”.
Acest schit era casa lui peste săptămână, deoarece casa parohiei din Suciu, în care slujea, fusese ocupată abuziv de autorităţi. Alertate de pelerinajele care se desfăşurau la noul lăcaş de rugăciune, autorităţile statului au trecut din nou la arestarea părintelui Mureşanu. La 2 iunie 1958 a avut loc ultimul hram al Schitului de la Breaza la care a participat părintele Florea, pentru că, în noaptea de 11 iunie 1958, Securitatea l-au arestat după o percheziţie, răvăşind biblioteca în care avea şi un exemplar original din Cazania lui Varlaam. „În zorii zilei, părintele Florea a fost obligat să ia în spate un sac plin cu cărţi şi a fost dus pe jos, peste dealul Breaza, până la maşina verde a Securităţii, care aştepta în Dealul Boierenilor (…). Nu au avut curajul să-l aducă prin sat, temându-se de revolta credincioşilor”, îşi aminteşte ucenicul său, părintele Gavril Bruzo. Acesta era pe atunci tânăr seminarist, plătind cu şase ani de închisoare îndrăzneala de a fi scris un memoriu către episcopie în apărarea părintelui Florea: „În 17 august, alături de bunicul meu şi câţiva membri ai consiliului parohial, am redactat un memoriu către episcopul Clujului, pentru a interveni în favoarea preotului. Memoriul a fost semnat de 480 de localnici şi trimis la Cluj. Însă, la primirea delegaţiei, episcopul s-a dezis de noi”.

„Obligându-l să ducă în spate aceste cărţi, «corp delict», trecând prin Târgu Lăpuş prin faţa unei bătrâne evlavioase, aceasta, văzându-l, a strigat tare: «Sărut-mâna, dom’ părinte! Mergi cu adevărul în spate!»”, îşi amintea părintele Ioan Iovan de la Recea.
După anchete dure, părintele Florea este condamnat, în 1958, la 25 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse „spionaj” şi „împiedicase opera de colectivizare a agriculturii”. Având pe Domnul cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961.

În acea zi, părintele s-a dus „cu adevărul în spate” la Hristos, ca să mărturisească prin sângele său şi al tuturor robilor de la Aiud că El singur este Dumnezeul nostru, iar afară de Dânsul pe altul nu ştim…

(Articol apărut în nr. 12/2010 din “Familia Ortodoxă”.)

Tâlcuiri creştineşti

(părintele Florea Mureşanu, 1932)

Acel ce viaţa-şi teme – cartea sfântă chiar ne spune,

O va pierde împreună cu tot ce-a iubit din lume.

Cine însă viaţa-ntreagă pentru Hristos şi-o jertfeşte –

Omorându-şi moartea vieţii – nemurire dobândeşte.

Dacă acesta-I adevărul, mă întreb adeseori:

Cea mai înaltă ştiinţă

E să ştii ca să trăieşti – sau e să ştii să mori?

Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei,

Mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.

Mitropolitul Vladimir al Chisinaului si al Moldovei a comentat in cadrul emisiunii “Pietrele vorbesc” de la Jurnal TV motivul taraganarii canonizarii mucenicilor si marturisitorilor care au patimit din partea asupritorilor comunisti atei. Motivul principal al aminarii canonizarii lor a fost blocarea dosarelor de catre conducerea SIS a Republicii Moldova.

Cu aceasta ocazie mitropolitul Vladimir a vorbit despre una dintre cele mai luminoase figuri din soborul noilor marturisitori care este Valeriu Gafencu. Dat fiind faptul ca marturisitorul Valeriu Gafencu provine din Basarabia, din satul Singerei de linga Balti, dar a patimit in inchisorile comuniste din Romania, Inalt Prea Sfintia Sa a precizat ca pentru canonizarea lui este nevoie sa fie consultata Patriarhia Romana. In cazul in care Patriarhia Romana nu prevede in viitorul apropiat canonizarea marturisitorului Valeriu Gafencu, Mitropolia Moldovei il va propune spre canonizare Sfintului Sinod al Patriarhiei Moscovei din a carui jurisdictie canonica face parte si care reprezinta instanta suprema, responsabila de canonizarile sfintilor.

Detalii si video pe http://savatie.wordpress.com/2011/01/10/mitropolitul-vladimir-despre-canonizarea-marturisitorului-valeriu-gafencu-fragment-din-emisiunea-pietrele-vorbesc/#comments

Material preluat de pe

www.savatie.wordpress.com

Din volumul “Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere”, Editura Lucman, 2010, pp. 322-328

„Mărturisitori şi martiri ai credinţei s-au «născut» şi în vremurile noastre, iar lumina mărturiei lor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi. (…) În timpul persecuţiei comuniste din Europa răsăriteană, o mulţime de episcopi, preoţi, monahi şi laici au murit în închisori sau au suferit pentru credinţa lor. Aceşti martiri şi mărturisitori ai credinţei şi luptei pentru libertate sunt pomeniţi azi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Pilda vieţii lor şi rugăciunile lor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al sfinţeniei vieţii.”[1]

Preafericitul Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cei care vor să ştie cum să se raporteze la cinstirea noilor mucenici pot afla răspunsuri în Penticostar, cartea de cult care conţine Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor:

„Dumnezeieştii noştri Părinţi au aşezat să prăznuim, după pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca şi cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi i-a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi şi, aşezându-i din nou în locul cetei aceleia îngereşti căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie şi sânge, iar pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca Unul ce are, în firea lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos, iar ţărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cereşti. Cu puţin mai înainte, trupul luat şi îndumnezeit de Dumnezeu Cuvântul, a fost înălţat şi a şezut de-a dreapta slavei pământeşti, iar acum, după făgăduinţă, îi atrage la Sine pe toţi cei ce vor, aşa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu Cuvântului, şi rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, şi al iconomiei. Că pe cei căzuţi mai de demult din credinţă îi aduce la unirea şi la prietenia cu Dumnezeu, iar dintre nemulţumitori a adus lui Dumnezeu, ca pe o pârgă a firii omeneşti, pe cei care în multe chipuri au bineplăcut Lui. Într-acest fel, deci, prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinţilor.

În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim şi pe mulţi alţii, care, deşi au bineplăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârşită, totuşi, din cine ştie ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumeşti, au rămas neştiuţi de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulţi care au vieţuit după voia lui Hristos şi în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părţile de sus ale Mării Negre, cum şi în tot Apusul, până chiar şi în insulele britanilor, şi, pe scurt grăind, în Răsărit şi în Apus, a căror cinstire nu era uşor de făcut, după cum se cuvine şi în obiceiul Bisericii, din pricina mulţimii lor. Deci, pentru ca să primim şi ajutorul acelora, al tuturor care i-au bineplăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, şi pentru Sfinţii care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au aşezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinţilor, care cuprinde în sine pe toţi cei dintâi şi pe toţi cei de mai târziu, pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe care Duhul Sfânt, sălăşluindu-se întru ei, i-a sfinţit.

În al treilea rând, prăznuirile Sfinţilor ce se fac în fiecare zi în parte trebuiau adunate într-o singură zi, spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos şi că toţi s-au găsit pe aceeaşi cale a virtuţii. Şi astfel s-au încununat după vrednicie, ca nişte slujitori ai unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus şi încurajându-ne şi pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeaşi luptă, care este deosebită şi de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Spre care nevoiască-se fiecare, după puterea şi cu toată osârdia lui. (…)

Să se mai ştie că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfinţit: sufletele cele preaînalte şi sfinţite, adică cele nouă cete, pe strămoşii patriarhi, pe prooroci şi pe sfinţii apostoli, pe mucenici şi ierarhi, pe sfinţii mărturisitori şi pe mucenici, pe cuvioşi, pe drepţi şi pe toată ceata sfintelor femei şi pe toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei care se vor adăuga în viitor.”[2]

Această ultimă precizare – „şi pe toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei care se vor adăuga în viitor”, ne arată că în prima Duminică după Pogorârea Sfântului Duh noii mucenici sunt prăznuiţi – chiar dacă nu separat, ci toţi laolaltă – în toate bisericile ortodoxe din toate colţurile lumii. Mai mult decât atât, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca ei să fie pomeniţi şi de praznicul Tuturor Sfinţilor Români, în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh. Iată ce putem afla din Sinaxarul în Duminica Tuturor Sfinţilor Români:

„Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii Ortodoxe au înscris în calendar, prin secolul al cincilea, îndată după Duminica în care prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt, amintirea şi cinstirea Tuturor Sfinţilor, dând în acest fel mărturie peste timp despre evlavia credincioşilor faţă de sfinţii Bisericii ştiuţi şi mai ales cei neştiuţi care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu.

Duminica Tuturor Sfinţilor este aşadar Duminica în care Atotţiitorul Dumnezeu Cel ce cunoaşte mulţimea stelelor cărora le-a dat nume, singur ştie după nume şi după neam pe toţi cei care I-au făcut voia.

Drept aceea, multe Biserici dreptmăritoare, ca să întărească mai mult amintirea şi cinstirea sfinţilor ştiuţi după numele lor, dar mai ales pe aceea a mulţimii fără de număr a sfinţilor neştiuţi, au rânduit o anumită zi pentru prăznuirea sfinţilor din acele neamuri.

Văzând că acest lucru este de mult folos pentru zidirea duhovnicească şi întărirea în credinţă a dreptmăritorilor creştini, precum şi spre slava Bisericii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu puterea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat şi închinat, a rânduit ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să prăznuim Duminica Sfinţilor Români, în care să cinstim pe aceia dintre fiii neamului nostru ştiuţi numai de bunul Dumnezeu şi care prin vieţuirea, pătimirea şi mărturia lor pentru Hristos, au ajuns prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu.

În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti pe toţi sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara[3].

Chemăm în ajutorul nostru pe toţi sfinţii cuvioşi şi cuvioase care cu rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip îngeresc şi care, prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre. Vărsăm lacrimi de suferinţă pentru toţi martirii noştri şi pentru toţi aceia care prin sângele şi pătimirile lor au primit cununa sfinţeniei. Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori şi cu ale celor căzuţi în amară robie pentru credinţa străbună, Biserică şi neam. Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din prisosul lucrării Sfinţilor care, luptând cu arma cuvântului, au apărat Evanghelia lui Iisus şi Biserica Sa.”[4]

Iată că din cultul Sfintei Biserici Ortodoxe aflăm că noii mucenici români sunt deja prăznuiţi ca sfinţi. Când vor fi prăznuiţi şi într-o zi specială, sau când vor fi canonizaţi şi fiecare în parte, numai Dumnezeu ştie. Legat de aceasta, Preasfinţitul Sebastian Paşcanu, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, a spus un cuvânt care, deşi pune degetul pe rană, este dătător de nădejde[5]:

„Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…)

Am mai rămas datori, noi oamenii Bisericii, să îi recunoaştem ca sfinţi şi pe cei ce au murit în temniţele comunismului, care au fost prigoniţi, închişi, bătuţi, ţinuţi în frig şi foame, pentru că erau preoţi sau credincioşi care n-au înţeles să se lepede de credinţă şi să adopte ideologia comunistă atee. Am rămas datori şi va mai dura până când îi vom trece şi pe aceştia în rândul sfinţilor.

De ce? Pentru că le trăiesc călăii. Trăiesc cei care i-au maltratat, i-au pârât, i-au închis sau i-au bătut în temniţe, şi Biserica nu poate să zidească sfinţenie pe cadavrele acestor rău-voitori sau rău-făcători. Canonizându-i pe martiri, ar trebui să-i arate cu degetul pe călăii lor, dintre care unii trăiesc încă.[6]

Biserica, însă, nu înţelege să arate vreodată cu degetul pe cel care a greşit, ci să-l povăţuiască la pocăinţă şi să-l aştepte la mărturisire şi la îndreptare.[7] Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…”[8]

[2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pp. 372-373 (n. ed.).

[3] Deşi, datorită curentelor moderniste, iubirea de neam este dispreţuită, Biserica a arătat (şi prin acest Sinaxar, alcătuit cu ocazia rânduirii prăznuirii Duminicii Tuturor Sfinţilor Români – în anul 1992) raportul dintre apărarea credinţei şi apărarea ţării. Cei care dispreţuiesc neamul din care fac parte trebuie să ştie că Biserica a condamnat doar naţionalismul exacerbat, aşa-numita erezie filetistă (n. ed.).

[4] Din volumul Vieţile Sfinţilor pe tot anul – După Sinaxarele din Mineie, Triod şi Penticostar, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, p. 574 (n. ed.).

[5] Întrucât există prejudecata că ierarhii se opun canonizării noilor mucenici – ca şi cum nu ar face parte din aceeaşi Biserică, am considerat potrivit ca acest volum să se încheie cu un cuvânt al unui ierarh, cuvânt care actualizează curajul mărturisitor al mucenicilor secolului XX (n. ed.).

[6] Poziţia aceasta este însă contrazisă de istoria Bisericii. Biserica Rusă a canonizat mulţime de mucenici, şi unii dintre prigonitorii lor sunt în viaţă şi acum. Dar, din pricina acestora, Biserica Rusă nu a lipsit milioane de credincioşi de şansa de a-i cinsti pe eroii credinţei în secolul XX. Nu s-a pus problema că pentru canonizare e nevoie să se aştepte moartea ultimului prigonitor. Sau, un alt contraexemplu, mai vechi: noii mucenici greci care au fost ucişi de turci au fost cinstiţi ca sfinţi imediat după moartea lor, când majoritatea prigonitorilor erau în viaţă. Cinstitorii sfinţilor nu lepădau evlavia faţă de noii mucenici de frica represaliilor. Mai mult încă, prigonitorii erau judecaţi de poporul credincios după faptele lor, chiar dacă nu puteau fi aduşi în faţa vreunui tribunal lumesc (n. ed.).

[7] Dacă au rămas în viaţă din ce în ce mai puţini dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste, în acelaşi timp s-a micşorat şi numărul călăilor rămaşi în viaţă (chiar dacă uneori torţionarii erau mult mai tineri decât victimele lor). Totuşi, unii călăi – nu mulţi, ce-i drept – au avut puterea de a-şi schimba viaţa prin pocăinţă, alergând la biserică pentru a dobândi ier-tare pentru multele lor păcate. Pentru aceştia, canonizarea noi-lor mucenici ar fi un prilej de bucurie, nu de tulburare (n. ed.).

[8] Extras din cuvântul rostit la resfinţirea parohiei Turia, pe 21 iunie 2009, postat pe site-ul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor, la adresa www.episcopiaslatinei.ro/2009/06/25/pe-sfinti-ii-face-dumnezeu-si-poporul/ (n. ed.).

Site-ul sfintii-inchisorilor.ro vă pune la dispoziţie gratuit, volumul „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere” (Editura Lucman, 2010) , în format .doc. Volumul conţine relatări ale unor minuni săvârşite de noii mucenici de la Aiud, precum şi materiale legate de cinstirea sfinţilor închisorilor.

În cazul în care consideraţi că această carte este de folos, vă rugăm să transmiteţi  tuturor celor interesaţiacest link: www.sfintii-inchisorilor.ro/2010/12/un-cadou-pentru-craciun-volumul-marturisitorii-in-format-doc/.

Pentru download  daţi click aici:

MarturisitoriiformatA4

„Dumnezeu o vrut să facă sfinţi cu comunizmul ista, mulţi sfinţi o făcut Dumnezeu printr-înşii…”[1]

Părintele Selafiil de la Noul Neamţ

În Sinaxarul din Duminica Tuturor Sfinţilor citim: „În cinstea tuturor acestor sfinţi din veac, Leon, preaînţeleptul şi vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreaţă şi foarte frumoasă înlăuntrul cetăţii Constantinopolului, aproape de biserica Sfinţilor Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soţia lui cea dintâi, care ar fi bineplăcut lui Dumnezeu în chip desăvârşit, petrecându-şi viaţa, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor şi al palatelor împărăteşti. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui, adică s-a împotrivit îndată părerii împărăteşti, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între sfinţi şi a o cinsti numaidecât pe Teofana, în aşa fel încât să i se sfinţească chiar şi o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării şi a desfătării împărăteşti, şi că, deşi a bineplăcut lui Dumnezeu, totuşi încă nu a sosit vremea a i se da cinstire şi închinare ca unui sfânt. Preaînţeleptul împărat, împărtăşind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinţilor biserica zidită de el, zicând: «Dacă şi Teofana este sfântă, să fie şi ea socotită cu toţi sfinţii». Socotim, deci, că prăznuirea sărbătorii de azi, de aici, mai ales, şi-a luat începutul, cu toate că s-ar fi putut întâmpla ca ea să fi fost şi mai înainte.”[2]

Mai mult, în viaţa Sfintei Teofana, pe care în cele din urmă Biserica a trecut-o în Sinaxare (prăznuind-o pe 16 decembrie), citim: „Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzând viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dânsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfânta, înştiinţându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit Biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintâi, după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.”[3] Dacă Sfânta Teofana s-a opus – şi încă din ceruri – grăbirii propriei sale canonizări, întrucât împăratul Leon nu avea răbdarea necesară în astfel de situaţii, ne putem gândi că poate şi unii dintre noii mucenici ne îndeamnă la răbdare.[4] Aceasta pentru că şi ei sunt, deja, sfinţi. Numai că, aşa cum la insistenţele împăratului Leon Biserica a rânduit Praznicul Tuturor Sfinţilor, se cuvine ca şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să rânduiască o zi de prăznuire a noilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste.

Cartea de faţă încearcă să prezinte, din perspective diferite[5], elemente legate de problema cinstirii  populare a noilor mucenici şi de canonizarea acestora, tocmai pentru a pregăti recunoaşterea oficială a sfinţeniei lor… [6]

[2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 373 (n. ed.).

[3] Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 316 (n. ed.).

[4] Totuşi, există o mare diferenţă între procedura canonizării unei împărătese, procedură care durează vreme îndelungată, şi cea a unui mucenic sau a unor mucenici, unde, tot aceleiaşi predanii, este nevoie doar să se cerceteze dacă au murit mărturisind credinţa ortodoxă, caz în care nu există niciun motiv obiectiv pentru amânarea canonizării sine die. Tocmai de aceea Sinodul Bisericii Ruse a canonizat sute de noi mucenici, ierarhi, preoţi şi mireni.  Criteriile de canonizare nu sunt locale, nu sunt părtinitoare, ci sunt soborniceşti – pretutindeni aceleaşi în toată Biserica. Deci dacă au putut fi canonizaţi noii mucenici din Rusia, de aceleaşi criterii – şi nu de altele – trebuie să se ţină seama la canonizarea noilor mucenici români  (n. ed.).

[5] Din păcate, datorită importanţei canonizării noilor mucenici români, au  apărut şi unele ispite între unii dintre cei care susţin această cauză nobilă. Deşi mare parte dintre aceştia au semnat adeziunea sau chiar s-au implicat în sprijinirea Campaniei Din temniţe spre Sinaxare (vezi www.sfintii-inchisorilor.ro /argument/), ulterior au apărut diferite curente de opinie, uneori radical contrare. În acest volum sunt adunate mărturii şi poziţii aparţinând acestor curente. Cei care şi-au dat acordul pentru a le include textele aici, fie că este vorba despre texte originale sau despre interviuri, nu au solicitat eliminarea materialelor celor aflaţi pe baricade diferite. Ceea ce este un semn dătător de nădejde. Problema canonizării noilor mucenici este prea importantă pentru a fi confiscată de vreo persoană, de vreun grup sau de vreo asociaţie – şi oricine ar încerca să facă aşa ceva ar cădea în derizoriu. Sfinţii închisorilor au rezistat împreună, chiar şi când erau singuri în celule. Ei constituie cel mai bun model de urmat şi în viaţa de zi cu zi, nefiind doar subiecte care pot fi abordate în cărţi, articole sau conferinţe. Editarea volumului de faţă se doreşte a fi şi un nou început bun în împreună-lucrare  (n. ed.).

[6] După ce a editat volumul colectiv Din temniţe spre Sinaxare (apărut la Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008), scriitorul Danion Vasile a avut iniţiativa tipăririi altor materiale pe aceeaşi temă – conferinţe, interviuri şi articole. Întrucât volumul textelor care prezentau interes creştea, mi-a solicitat să preiau lucrul la această lucrare. Am reuşit să adun materiale noi (unul chiar aparţinând fostului meu profesor de la facultate, dl. Sorin Lavric), şi a rezultat cartea de faţă (n. ed.).

Editura Lucman va lansa, în ianuarie 2011, volumul „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere.”, îngrijit de Ciprian Voicilă. Lucrarea, apărută cu binecuvântarea ÎPS. Justinian Chira,  are trei părţi – prima cu minuni făcute de sfintele moaşte de la Aiud sau de părintele Ilie Lăcătuşu, a doua cu interviuri cu foşti deţinuţi care L-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste, iar a treia cu diferite materiale despre cinstirea noilor mucenici.

Cartea, care în librării va ajunge abia la sfârşitul acestui an, se poate comanda pe adresa comenzi@lucman.ro (preţ 15 Lei).

Articolele inedite sau care nu au fost preluate de pe acest site vor fi postate şi aici în perioada următoare. Iată cuprinsul cărţii:

Nota editorului:

În loc de introducere:

Moaştele sfinţilor închisorilor la Muntele Athos

PARTEA ÎNTÂI: MINUNI

A) MINUNILE SFINŢILOR DE LA AIUD

1. 1. Sfinţii din Aiud nu dorm
2. 2. O mărturie din Ţara Sfântă…
3. 3. Vindecarea de pancreatită
4. 4. Cum am scăpat de operaţie
5. 5. Tămăduirea ochiului bolnav
6. 6. Băieţelul s-a vindecat complet
7. 7. „Am simţit ca un balsam”
8. 8. „M-am dus să mă spovedesc…”
9. 9. Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui
10. 10. Durerile au dispărut
11. 11. Sfinţii ne sunt ajutor de nădejde
12. 12. O minune în care sfinţii cer să li se facă raclă

B) MINUNEA DE LA IAŞI

1. 1. 19 martie , Teatrul Luceafărul, Iaşi
2. 2. Minunea de la Prodromu
3. 3. Minunea de la Biserica Învierea Domnului din Rădăuţi
4. 4. „Dumnezeu vrea să fie cinstiţi şi noii mucenici”
5. 5. „Ne-am minunat!”
6. 6. „Boala nu a apărut. Pentru că nu avea cum să apară.”
7. 7. „ 19 martie ”- minunea se repetă…
8. 8. „Minunea s-a repetat la Mănăstirea Petru Vodă”
9. 9. Demonizatul din Timişoara în faţa sfintelor moaşte
10. 10. Trăind aproape de un sfânt mucenic
11. 11. „Ia moaştele cu tine…”

C) MINUNILE PĂRINTELUI ILIE LĂCĂTUŞU

1. 1. Părintele Ilie, un mărturisitor al lui Hristos
2. 2. Memoriul de canonizare şi răspunsul Arhiepiscopiei Bucureştilor
3. 3. Primele poziţii faţă de aflarea moaştelor părintelui Ilie Lăcătuşu
4. 4. O minune relatată de Părintele Justin Pârvu
5. 5. „Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu…”
6. 6. „Mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt”
7. 7. „Eu o consider o minune…”
8. 8. „Sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!”
9. 9. „Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său
10. 10. „Pe mine m-a vindecat Sfântul Ilie Lăcătuşu”
11. 11. „Nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem”
12. 12. „Sfântul Ilie Lăcătuşu face mari minuni”
13. 13. „Misiunea sa nu s-a terminat”
14. 14. „Am văzut o minune”
15. 15. „Acum ne veghează din Împărăţia Cerurilor”

PARTEA A DOUA: MĂRTURII

1. 1. Părintele Gheorghe Calciu: „În celulă vorbeam cu Dumnezeu mai mult”
2. 2. Părintele Justin Pârvu: „Să ne închinăm lor ca unor sfinţi!”
3. 3. Părintele Sofian Boghiu: Rugăciunile celor din închisori
4. 4. Părintele Arsenie Papacioc: „Nu contează decât maniera în care mori”
5. 5. Maica Pangratia de la mănăstirea Viforâta: „Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu,

nu al vostru”

1. 6. Maica Mina: „Bucuria pe care mi-a dat-o închisoarea”
2. 7. Aspazia Oţel-Petrescu: „Rugăciunea mi-a salvat viaţa”
3. 8. Părintele Liviu Brânzaş: Modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină
4. 9. Nicolae Purcărea, un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu George Enache: Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti
5. 10. Gheorghe Andreica: Mucenicia lui Niţă Cornel în lagărul de la Piteşti
6. 11. Un sfânt printre noi – părintele Constantin Sârbu
7. 12. Lacrimi, mângâieri, pătimiri

PARTEA A TREIA: REPERE

1. 1. Î.P.S. Justinian Chira: Martirii secolului XX
2. 2. Părintele Hrisostom Manolescu: „Să ne apropiem de vieţile sfinţilor mucenici din închisori”
3. 3. Preot prof. dr. Mihai Valică:România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică
4. 4. Protoprezbiter Gheorghe Metallinos: Fenomenul Neomartirilor: importanţa lor teologică şi naţională
5. 5. Sorin Lavric: Nevoia de martiri
6. 6. Danion Vasile: „Să nu ne uităm mucenicii”
7. 7. Părintele Serafim Rose: Despre rugăciunea către sfinţii necanonizaţi
8. 8. Despre prăznuirea noilor mucenici în Biserica Ortodoxă
9. 9. Acatistul Noului Mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

Acest  material  prezintă  relatarea unei cumpene  din viaţa Elenei T., depăşite numai cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud, al altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, prin puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii şi a rugăciunilor din cadrul Sfintei Liturghii.

În ziua de 12.09.2009, în timp ce mă aflam în Israel într-o delegaţie, soţia mea, Ştefania V., a fost nevoită să o interneze de urgenţă la Spitalul Universitar, la secţia gastro-intestinale,  pe  Elena T., mama ei, întrucât avea dureri foarte mari în zona abdominală. Pe 14.09.2009 am revenit în ţară şi m-am dus la spital la soacra mea. Când am ajuns la ea, nu se simţea prea bine, o durea stomacul şi avea probleme cu respiraţia. Am întrebat-o ce diagnostic i-au pus medicii, însă situaţia nu era foarte clară, mai aştepta rezultatul de la o serie de analize. Seara, pe la  ora  22:00, ne-a sunat un domn, ruda unei paciente internată în salon cu soacra mea, care ne-a comunicat că Elena T. nu se simte bine şi că le-a auzit pe asistente spunând că nu va mai rezista până dimineaţă. Am hotărât să mă duc de urgenţă la spital, iar soţia să rămână cu cei doi copii ai noştri. Nu ne-am gândit nicio clipă că am putea solicita sprijinul unei relaţii sau vreunui medic, pentru că nu aveam la cine să apelăm. Singurul lucru la care ne-am gândit a fost ajutorul lui Dumnezeu şi la faptul că, dacă va fi ca Elena să plece dintre noi, să fie spovedită şi împărtăşită. Deşi era o oră târzie, l-am sunat pe părintele I.M., duhovnicul familiei noastre, inclusiv al Elenei T. Pentru că noi nu avem maşină, părintele I. M. a venit să mă ia şi am plecat împreună la spital. În drum spre spital, soţia mi-a telefonat să-mi spună că a sunat-o şi medicul de gardă, care a solicitat să vină cineva din familie la spital. Până să ajungem la spital, părintele s-a rugat continuu, lucru care m-a impresionat şi mi-a dat încredere.

Când am ajuns la spital, soacra mea nu arăta deloc bine, însă era lucidă şi s-a bucurat foarte mult să-şi vadă duhovnicul.  Întrucât medicii hotărâseră ca pacienta Elena T. să fie mutată la secţia de terapie intensivă, părintele I. M. i-a întrebat dacă are timp să o spovedească pe sora Elena şi a primit acceptul lor. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, Elena T. a fost mutată la terapie intensivă. În acele momente din noapte alături de mine a fost tot timpul părintele I. M., precum şi prietenul meu cel mai bun, Ioan M. cu care am „bătut” tot  Bucureştiul ca să găsesc un medicament injectabil de care soacra mea avea nevoie la terapie intensivă şi care nu se găsea în spital. La un moment dat a venit şi soţia mea. Părintele a încercat să ne întărească şi să ne facă să înţelegem că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare dintre noi, iar, indiferent de situaţie, trebuie să avem răbdare şi încredere în mila lui Dumnezeu.

Medicul de gardă de la terapie intensivă nu a putut să ne dea prea multe informaţii, însă verdictul pus era pancreatită acută severă. Atunci nu am prea înţeles gravitatea bolii, întrucât nu ştiam nimic despre pancreatită, iar cei de la terapie intensivă ne-au recomandat să ne reîntoarcem dimineaţa, ca să vorbim cu medicul care a preluat cazul.

În cursul dimineţii, soţia mea a luat legătura cu şefa secţiei terapie intensivă care i-a spus că situaţia este foarte gravă, iar şansele Elenei de supravieţuire sunt minime. A fost un şoc pentru soţia mea.

După ce mi-am rezolvat problemele la serviciu, m-am dus direct la spital. Acolo m-am întâlnit şi eu cu şefa secţiei terapie intensivă, care mi-a spus acelaşi lucru – situaţia este foarte gravă, iar în occident, unde tehnica medicală este mult mai dezvoltată, reuşita în astfel de situaţii este foarte redusă.

Doamna L.,  şefa secţiei terapie intensivă, mi-a mai spus că pancreatita este boala chirurgilor şi că l-a rugat pe domnul doctor I. să preia acest caz. Ulterior, am aflat că ceilalţi medici au refuzat să se ocupe de Elena, întrucât nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Prima întâlnire cu doctorul I. nu o voi uita niciodată. A ieşit din secţia terapie intensivă şi mi-a spus: „Pregătiţi-vă, are şanse mari să se prăpădească!”. Doctorul spunea acest lucru întrucât Elena T., pe lângă pancreatita acută severă, mai suferea şi de o insuficienţă respiratorie determinată de apa la plămâni – consecinţă directă a bolii.

Deşi toţi încercau să ne pregătească de „ceea ce este mai rău”, noi tot timpul am spus că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă” şi că „Dumnezeu poate face minuni”. Şi aşa a fost. Nu am deznădăjduit, am conştientizat că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm şi să ne punem toată încrederea în Dumnezeu.

Alături de noi în rugăciune au fost, pe lângă părintele I. M.,  atât creştini pe care îi cunoaştem, dar şi creştini pe care nu i-am văzut niciodată şi cărora sperăm ca Bunul Dumnezeu să le răsplătească dăruirea sufletească şi rugăciunile făcute.

Şederea Elenei T. în spital şi evoluţia bolii a durat aproximativ 6 luni de zile şi a parcurs  mai multe  etape.

Dr. I. ne-a spus că pancreasul Elenei se descompune, iar  boala reclamă cel puţin trei intervenţii chirurgicale succesive, însă momentul fiecărei intervenţii poate fi fatal.

Cu toate acestea noi insistam să spunem ori de câte ori aveam ocazia  faptul că Dumnezeu e mare şi că numai El o poate ajuta pe Elena. În tot acest timp, părintele I.  a pomenit-o la Sfânta Liturghie şi  în  rugăciunile sale personale.

Ne-am rugat tot timpul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Pantelimon, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Nicolae, Sfintei Parascheva de la Iaşi, Sfântului Serafim de Sarov, Sfântului Nectarie, Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi, Sfântului Spiridon al Trimitundei şi altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, faţă de care ne cerem iertare pentru că nu i-am pomenit în această relatare.

Încă din acea noapte în care Elena a fost internată la terapie intensivă, sora noastră în Hristos, Elena M., soţia lui Ioan M, ne-a adus mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud. Sora Elena M. are mare evlavie la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi a reuşit să ne transmită şi nouă încrederea în puterea făcătoare de minuni a acestora. Pentru că nu ştiam prea multe despre Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi nu  aveam în casă un acatist al acestor sfinţi am început  să cercetez pe internet. Aşa am aflat despre minunile pe care le-au făcut şi le fac în continuare şi despre faptul că părticele din sfintele lor moaşte au izvorât mir. Am căutat pe internet Acatistul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud şi am început să ne rugăm. În paralel, ori de câte ori mă duceam la spital,  o însemnam pe soacra mea pe frunte cu mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud, rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Mărturisitori de la Aiud, miluieşte-o pe roaba Ta, Elena”, cu mir de la Sfântul Nectarie şi cu mir de la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi.

Soacra mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, timp în care a fost mai mult inconştientă. În momentul în care soacra mea a  deschis ochii, asistenta şi-a făcut semnul sfintei cruci şi a exclamat: „Doamne, păzeşte, mamaia asta s-a trezit!”. În intervalul celor şase luni de spitalizare, Elena T. a fost supusă la două intervenţii chirurgicale (prima intervenţie a durat peste cinci ore, iar a doua aproape patru ore), i-au fost scoşi din interior în total 5,5 litri de puroi, a stat la pat cu nouă &drenuri introduse în abdomen. Săptămâni întregi nu a putut să mănânce şi să bea apă. Pe toată această durată nu am renunţat nicio clipă la credinţa că Marele Dumnezeu se va milostivi de sora Elena T.

Evoluţia stării de sănătate a Elenei T. după  prima operaţie a fost nesperat de bună, lucru care ne-a dat şi mai multă încredere. Părintele I. M.,  care ştia că îi dădeam Elenei cu mir adus de la Aiud şi că ne rugam la Sfinţii Mărturisitori ai închisorilor, mi-a zis că este o minune a Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud. Ne-a mai spus că, în aceeaşi măsură, a făcut minuni Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie pe care a primit-o de mai multe ori în timpul spitalizării.

După a doua intervenţie chirurgicală, dr. I. a afirmat: „Este pentru prima dată în cariera mea când mă întâlnesc cu aşa ceva. Nu înţeleg, de unde are femeia asta atâta putere?”, iar eu am subliniat cu un glas tremurând şi cu lacrimi de bucurie:  „de la Dumnezeu”.

Pe toată durata internării Elena T. s-a rugat permanent la Dumnezeu şi ne spunea că Îl are mereu în minte şi în inimă. Ne spunea: „numai Dumnezeu are grijă de mine”.

Toţi medicii, inclusiv şefa terapiei intensive şi dr. I.,  au spus că evoluţia Elenei T. este o excepţie de la regulă, un miracol. Statistica spune că numai 1% din cazuri supravieţuiesc, iar astfel de cazuri se dezbat la congresele medicale. După externare, când a fost în putere să meargă pentru prima dată la biserică, când l-a văzut pe părintele I. M., l-a îmbrăţişat şi a  izbucnit în plâns, iar părintele  I. M., îmbrăţişându-şi fiica duhovnicească, a exclamat, „mare MINUNE de la Dumnezeu!”. Noi nu dorim dezbaterea cazului Elenei T. la niciun congres medical, vrem să mărturisim că am crezut şi credem în Dumnezeu şi în sfinţii cei bineplăcuţi Lui. Vrem să mărturisim puterea făcătoare de minuni a Sfinţilor Mărturisitori ai închisorilor.

În momentul de faţă, Elena T. s-a reîntors acasă, se recuperează şi ne ajută în continuare să ne creştem cei doi copii şi cu siguranţă ne va ajuta să-l creştem şi pe al treilea, căci soţia mea este însărcinată în 4 luni, prunc ce a fost promis Născătoarei de Dumnezeu pentru însănătoşirea Elenei.

(Mircea V., 1 martie 2010, Bucureşti)

(Din volumul „Sfinţii închisorilor. Minuni. Mărturii. Repere”, care va vedea în curând lumina tiparului. Îi rugăm pe toţi cei care au fost martori ai minunilor săvârşite prin moaştele noilor mucenici de la Aiud să trimită mărturiile lor pe adresa ciprian_voicila@yahoo.com, pentru a fi incluse măcar în ediţia a doua a volumului.)

Sfinte Mucenice Mărturisitor, roagă-te Lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!

Prin mila şi bunătatea lui Dumnezeu, în casa noastră, la sfârşitul lunii iunie 2010, a venit o părticică din moaştele unui sfânt mărturisitor, cel din a cărui bucată de craniu a izvorât mir la Iaşi (pe 19 martie, în anii 2009 şi 2010). Aceste sfinte moaşte ar fi trebuit să ajungă la un preot, dar Dumnezeu a rânduit ca la timpul potrivit părintele să primească o altă părticică, tot din acelaşi craniu izvorâtor de mir: şi această răcliţă cu sfinte moaşte a rămas, pentru o vreme, în casa noastră. Pentru noi este „Sfântul Mărturisitor” şi atât, numele lui nu îl cunoaştem; ne rugăm să ni se descopere, dar îl aşteptăm pe sfântul să ne spună cine este când probabil o să fim vrednici şi, bineînţeles, când va binevoi.

În prima zi când sfântul a ajuns la noi (suntem o familie de tineri care locuim în Italia de aproape doi ani), eu aveam o durere insuportabilă la mâna dreaptă de câteva zile, nu puteam să ţin nimic în mână, chiar nu reuşeam să mă mai folosesc de această mână din cauza durerii. Cu nădejde şi cu credinţă am aşezat mâna pe răcliţa cu sfintele moaşte şi l-am rugat pe sfânt să mă vindece. Iar ajutorul sfântului nu a întârziat, a doua zi am constatat cu uimire şi cu bucurie, în acelaşi timp, că durerea dispăruse, simţeam mâna parcă mai puternică decât înainte.

În momentul în care am constatat minunea, am sunat-o pe soţia mea şi i-am mărturisit că sfântul m-a vindecat complet şi am rugat-o să se închine la sfântul şi să îl roage cu încredere să o vindece şi pe ea de infecţia de la un dinte, care nici măcar cu antibiotice nu trecuse; se pare că soţia mea a trebuit să stăruie în rugăciune către sfântul aproape două săptămâni, dar într-o dimineaţă, când s-a trezit, a constatat cu uimire că infecţia purulentă dispăruse cu desăvârşire. Dacă cu o seară înainte o deranjase din nou foarte tare, dimineaţa nu mai exista.

Între timp, un coleg al meu s-a lovit foarte rău la o mână, ajungând să acuze şi el aceeaşi durere pe care o avusesem şi eu cu ceva vreme în urmă. Mărturisindu-i şi lui minunea pe care a făcut-o sfântul cu mine, l-am chemat să se închine la moaştele sfântului şi să îl roage cu încredere să îl vindece. Nici de data aceasta ajutorul sfântului nu a întârziat şi a doua zi m-a sunat colegul meu şi mi-a spus că nu-i vine să creadă că nu îl mai doare mâna, poate să ţină orice în ea, poate să facă treabă. Bucuria a fost mare şi de data aceasta, simţeam cum o putere nevăzută veghea asupra noastră şi asupra tuturor celor care se închinau la sfântul.

Spre sfârşitul lunii iulie a trebuit să facem un drum în România, la nunta fratelui meu, iar această călătorie am făcut-o, bineînţeles, având cu noi sfintele moaşte. Se pare că şi în această călătorie sfântul a avut mai multe misiuni de împlinit sau, mai bine-zis, mai multe minuni.

După nuntă am plecat la socrii în vizită, unde, şi de data aceasta, sfântul ne-a arătat cât de grabnic ajutător este. Mama soacră suferea de foarte mult timp de o tumoare malignă pe uter, doctorii deciseseră în cele din urmă îndepărtarea acesteia prin intervenţie chirurgicală. Frica şi groaza domneau în sufletul tuturor, dar nu am uitat de ajutorul pe care ni l-a dat sfântul încă din prima zi în care a sosit în casa noastră, aşa că am rugat-o pe mama soacră să se închine la sfintele moaşte cu toată încrederea şi să se roage sfântului să facă o minune şi cu ea. La aproximativ două săptămâni de la această întâmplare, primim un telefon de la mama soacră, în care ne dă o veste cu adevărat minunată, în urma unui nou set de analize, doctorii au rămas total uimiţi de faptul că tumoarea dispăruse complet, începea să se vindece locul afectat. Se pare că şi de data aceasta sfântul a intervenit şi a uimit pe toată lumea, mai ales pe doctori. Dumnezeu şi-a arătat încă o dată marea putere pe care o are prin aceşti sfinţi mărturisitori.

În luna septembrie, soţia colegului meu de muncă trebuia să nască, dar se pare că bebeluşul nu voia să vină încă pe lume. În seara de 5 septembrie, pe la ora 22.30, am simţit dintr-o dată că trebuie să merg cu sfintele moaşte la colegul meu acasă pentru a se închina soţia acestuia la ele, am simţit că va avea o noapte foarte grea şi că e posibil să nască. Pe la ora 1.30 dimineaţa mă sună colegul meu şi mă roagă să merg cu el şi cu soţia la spital că i s-a rupt apa şi că naşte. În drum spre spital i-am dat răcliţa cu sfintele moaşte să le ţină în mână şi să se roage; viitoarea mămică era foarte speriată şi avea contracţii foarte mari, dar în momentul în care am ajuns la spital parcă îi dispăruse orice teamă şi orice durere, o vedem că imediat ce s-a dat jos din maşină a luat-o la fugă cu răcliţa în mână. Am rămas cu totul surprinşi şi eu şi viitorul tătic când am văzut că fuge spre sala de naşteri şi abia ne ţineam după ea, iar răcliţa cu sfintele moaşte era într-o poziţie destul de ciudată, parcă sfântul era cel care o trăgea de mână. Într-adevăr, tânăra mămică a avut o noapte foarte grea, a avut un travaliu de 10 ore, dar a născut un băieţel perfect sănătos, iar ea nu a avut nicio problemă în timpul naşterii. Din păcate, la scurt timp, a apărut o problemă, şi anume că nu putea alăpta. Doctorii au încercat să îi stimuleze glandele, dar nimic; viitorii părinţi erau foarte supăraţi că cel mic plângea de foame şi nu puteau face nimic. Am hotărât să mergem în vizită la spital cu sfântul, cu speranţa că şi de data aceasta va face o minune. Nici de data aceasta sfântul nu a zăbovit şi, imediat, la câteva ore de la plecarea noastră, ne-au sunat şi ne-au spus că tânăra mămică poate alăpta şi că micuţul este foarte fericit că, în sfârşit, mănâncă.

Acum  câteva săptămâni, chiar înainte de ziua soţiei mele, am primit cea mai frumoasă şi mai minunată veste, aceea că vom deveni părinţi. Pentru noi a fost cea mai mare minune pe care a făcut-o sfântul de când se află în casa noastră. Am aşteptat acest copil mai mult de un an de zile; poate unii vor spune că timpul este relativ scurt, dar cu siguranţă cei care se află în situaţia noastră vor înţelege că, atunci când îţi doreşti din tot sufletul un copil, aşteptarea devine cel mai mare duşman. I-am spus dorinţa noastră sfântului şi, la patru luni de când am început rugăciunile la sfântul, soţia mea a rămas însărcinată.

Îi mulţumim din tot sufletul lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de un aşa prieten – de un aşa sprijin, ghid, ajutător, sfătuitor, miluitor – care veghează în permanenţă asupra casei noastre.

Poate minunile istorisite nu vor părea pentru mulţi oameni deosebite şi înălţătoare, poate că mulţi le vor considera fireşti, erori, fanatism, orbire etc., dar pentru noi vor rămâne doar minuni săvârşite de Sfântul Mucenic Mărturisitor.

În urmă cu ceva vreme, mergând într-un pelerinaj la sfinţii mărturisitori de la Aiud, împreună cu soţia şi cu finul nostru de cununie, am avut parte de o altă întâmplare minunată. Din nefericire, fetiţa finilor noştri se afla în spital în acest timp, acuzând o intoxicaţie la nivelul pielii. Rugându-ne la sfintele moaşte şi luând ulei din candela sfinţilor, aflată în osuarul mânăstirii, ne-a venit în minte că trebuie să ajungem neapărat la spital şi să o ungem pe micuţă cu ulei. Spre surprinderea noastră, în momentul în care am ajuns acasă, am constatat că micuţa fusese deja externată şi era perfect sănătoasă, cu toate că fusese internată pentru câteva zile, iar în dimineaţa când am plecat spre mânăstire se afla într-o stare foarte gravă. În momentul acela ne-am dat seama că sfântul, sfinţii mărturisitori au făcut o minune şi doar la gândul că trebuie să o ungem cu uleiul luat din candelă micuţa s-a şi vindecat.

Consider că trăim în nişte timpuri când avem nevoie de ajutor în fiecare zi de la Dumnezeu şi când avem nevoie de mijlocirile sfinţilor Săi. Nu putem alerga la rugăciune, la preoţi sau la sfinţi doar când suntem în ultima fază a bolii, când ne năpădesc necazurile şi ajungem în pragul deznădejdii, ci trebuie să trăim cu sfinţii şi să tindem să devenim ca ei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.

Analizând puţin toate aceste întâmplări din ultima vreme, care l-au avut în prim plan pe dragul nostru sfânt, îmi dau seama că acesta este firescul convieţuirii cu sfinţii Lui Dumnezeu.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!

Valentin Petraru

(Din volumul „Sfinţii închisorilor. Minuni. Mărturii. Repere”, care va vedea în curând lumina tiparului. Îi rugăm pe toţi cei care au fost martori ai minunilor săvârşite prin moaştele noilor mucenici de la Aiud să trimită mărturiile lor pe adresa ciprian_voicila@yahoo.com, pentru a fi incluse măcar în ediţia a doua a volumului.)

Scrisoarea părintelui stareţ Evdochim

de la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă

despre buna mireasmă a moaştelor noilor mucenici români

Arhimandritul Evdochim, Sfânta Mănăstire Sf. Sava

În Sfânta Lavră,                                    11/24 iunie 2010

Preacuvioase Părinte Stareţ Justin, binecuvântaţi!

Cu multă bucurie vă comunicăm, prin prezenta scrisoare, aducând mărturie, cu evlavie şi din inimă, experienţa noastră deosebită cât priveşte sfinţenia Noilor mucenici ai ţării voastre din timpul abominabilului regim comunist ateu.

Un ieromonah evlavios din România, acum aproximativ patru ani, ne-a oferit o părticică din sfintele moaşte ale unui nou mucenic român necunoscut, care răspândea o mireasmă minunată. Având o oarecare îndoială despre abundenţa miresmei, care se revărsa de multă vreme, am lăsat părticica pentru un timp, neacordându-i mare importanţă. Însă, cu trecerea anilor, am constat că această mireasmă atât de puternică şi rară rămâne aceeaşi, chiar şi de la distanţă. Iar din ziua Tuturor Sfinţilor (17/30 mai 2010 – n. red.), am aşezat-o, împreună şi cu alte Sfinte Moaşte, pe Sfânta Masă, unde răspândeşte în valuri un minunat miros.

Având ca pretext acest ultim fapt, din adâncul inimii vă urez să aveţi întotdeauna cu bogăţie Harul şi binecuvântarea Dumnezeului nostru Celui în Treime şi mijlocirile slăviţilor Sfinţi Noi Mucenici ai ţării voastre, aşa încât să se conducă sfânta voastră luptă pentru recunoaşterea şi proclamarea bisericească oficială a mulţimii de Noi Mucenici români care, prin mărturisirea tare a credinţei şi martiriul sângelui lor, au sfinţit întreg pământul şi au slăvit Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Aşadar, vă urez să aveţi vară binecuvântată şi sfântă, în sănătate şi desfătare duhovnicească. Rugaţi-vă şi pentru noi…

Cu cinste, înflăcărate rugăciuni şi multă iubire de Hristos,

Arhim. Evdochim,

şi cei împreună cu mine fraţi în Hristos

Trad. din limba greacă de asist. univ. Ion Marian Croitoru

(Îi rugăm pe cei care vor să preia textul pe blog-urile şi site-urile lor să menţioneze sursa.)

O întrebare: cum vi se pare faptul că sfintele moaşte ale noilor mucenici sunt cinstite cu atâta evlavie în multe părţi ale lumii, iar în România unii stareţi se tem să le pună la închinare?



Părinţii atoniţi se închină cu evlavie la mărturisitorii români din temniţele comuniste

Evlavia creştinilor din Grecia faţă de mărturisitorii din lagărul comunist a sporit mult în ultimii zece ani, în primul rând datorită traducerii cărţilor ce istorisesc pătimirile acestora.

De pildă, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi contem­porani în spaţiul grecesc. I s-a închinat o biserică măreaţă în Veria, iar părticele din moaştele sale se găsesc astăzi în mai multe mănăstiri şi mitropolii ale binecredinciosului popor elen şi sunt închinate cu multă evlavie. Evlavia poporului sporeşte şi odată cu minunile săvârşite de aceşti sfinţi.

Printre mărturisitorii creştini cunoscuţi în Grecia se află şi cei care au suferit pentru Hristos în temniţele comuniste din România.

Traducerea cărţii lui Ioan Ianolide „Întoarcerea la Hristos” (Ed. Christiana, 2008) în limba greacă (Ed. Orthodoxos Kypseli, 2009) a avut, cu siguranţă, un rol esenţial în răspân­direa cultului noilor mucenici români. Credincioşii ortodocşi greci doresc să cunoască mai bine viaţa acestor adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos şi, prin cinstirea lor, să afle ajutor şi mijlocire în rugăciunile lor către Domnul.

Publicăm în cele ce urmează scrisoarea trimisă de Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, una din cele mai mari mănăstiri ale Sfântului Munte, către Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, ca mulţumire pentru că părintele Augustin, duhovnicul acestui schit, a răspuns cu multă dragoste la rugămintea lor, trimiţându-le din moaştele celor care au mărturisit şi murit la Aiud pentru ca să se proslăvească numele Domnului nostru Iisus Hristos. Trebuie spus că Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu, fost profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie din Atena, este unul din cei mai cunoscuţi şi iubiţi părinţi duhovniceşti şi teologi din lumea greacă.

Iată că trupurile mărturisitorilor din temniţe, aruncate de comunişti la groapa comună, sunt astăzi împărţite spre cinstire şi închinare în întreaga Biserică a lui Hristos! Să nu uităm faptul că pe moaştele mucenicilor s-au zidit dintotdeauna altarele pe care se săvârşesc Sfintele Liturghii.

Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie – Sfântul Munte Athos, Nr. 249 / 8 august 2009

Către Preacuviosul Părinte Augustin, duhovnic al Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, România

Preacuvioase Părinte Augustin, vă îmbrăţişăm frăţeşte în Domnul. Prin prezenta noastră epistolă monahală, ne exprimăm faţă de sfinţia voastră şi de obştea pe care o îndrumaţi caldele noastre mulţumiri pentru răspunsul prompt pe care ni l-aţi dat în 24 martie 2009, prin trimiterea pentru mănăstirea noastră a mai multor bucăţi de Sfinte Moaşte ale creştinilor noi mucenici, care s-au jertfit pentru credinţa noastră ortodoxă la mijlocul secolului al XX-lea, în perioada stăpânirii comuniste. Sfintele moaşte, însoţite de doi preoţi români, au ajuns cu multă evlavie în sfânta noastră mănăstire. Toţi cei 75 de părinţi ai obştii le-au întâmpinat la intrarea în mănăstire, cu multă bucurie şi cu emoţie. După aceea, monahii cu praporii, cu sfânta cruce şi cu sfânta evanghelie ţinută în mâini de un preot, au alcătuit o procesiune care a intrat în mănăstire, cântând imnul „Cuvine-se cu adevărat”. Concomitent cu aceasta, un diacon a cădit într-una Sfintele Moaşte. Înăuntrul bisericii mari a sfintei mănăstiri s-a cântat slujba specifică (Te Deum) şi a urmat închinarea tuturor la sfintele moaşte. Apoi, din partea preacuviosului stareţ al mănăstirii, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, au fost rostite cuvinte de mulţumire către Dumnezeu, care a arătat în aceste vremuri de pe urmă Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe. Mărturii autentice despre chinurile îndurate de noii-mucenici români ai secolului al XX-lea sunt descrise într-un mod elocvent în cartea fericitului întru pomenire mărturisitor Ioan Ianolide, apărută de curând şi în limba greacă nouă. Odată cu citirea acestor întâmplări cutremurătoare, suntem convinşi pe deplin că Domnul Dumnezeu e viu şi prezent, şi Biserica Lui este astăzi născătoare de sfinţi şi maică a sfinţilor mucenici. Părţi din aceste sfinte moaşte vor fi date şi Bisericilor misionare din state ale Africii Centrale (Congo, Burundi şi Rwanda), unde sfânta noastră mănăstire are centre misionare, pentru întărirea duhovnicească a fraţilor noştri care se ostenesc acolo.

Vă mulţumim, Preacuvioase, pentru această binecuvântare dumnezeiască pe care aţi oferit-o mănăstirii noastre, şi fie ca, pentru rugăciunile sfinţilor noi-mucenici, să ne continuăm calea noastră monahală şi să ne învrednicim bucuriei veşnice împreună cu toţi sfinţii cei întâi-născuţi în ceruri.

Cu iubire frăţească în Hristos, cu dragoste şi cu multe mulţumiri,

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos

(fiind bolnav, în locul egumenului a iscălit Părintele Panaret),

împreună cu toţi fraţii mei în Hristos

(Preluat din Revista „Familia ortodoxă”, nr. 9/2009, pp. 58-59)

Nu poţi vorbi de martiri fără să fi atins de o umbră de impostură. Cauza stă în uriaşa distanţă care separă stilul nostru de viaţă de pragul de suferinţă pe care îl cere sfârşitul martiric. Teoretic vorbind, fiecare din noi poate spune ceva ingenios, ba chiar ceva cu dichis retoric, în marginea temei martirajului, de pildă putem face distincţii subtile sau putem isca fine nuanţe teologice, dar pe dinăuntru, în intimitatea noastră, nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri. Eu unul mărturisesc din capul locului că nu am stofă de martir. Cu alte cuvinte, e uşor să defineşti martirul, mai greu e să intri în pielea lui, caz în care orice discuţie trebuie să plece de la recunoaşterea unui handicap: că există o incompatibilitate de fond între treapta pe care noi suntem şi rangul de atrocitate cerut de condiţia de martir.

Apoi, ne bălăcim zilnic într-un derizoriu atât de molipsitor, încât, prin contrast, abordarea unei teme sobre lasă impresia unui act patetic şi găunos. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj. Iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală.

Spuneam că e uşor să defineşti martirul: cel care primeşte moartea în numele unei credinţe, asta însemnând că esenţa martirului e religioasă. Un laic democrat nu are înţelegere pentru martiraj, în concepţia lui martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră. De altminteri, opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile.

Religioasă fiind, esenţa unui martir nu se poate manifesta decât în interiorul unui tipar etnic. Creştineşte vorbind, etnia nu este mântuitoare, dar e obligatorie în apariţia unui martir. Din acest motiv nu există martiri universali, tot aşa cum nu există religii universale. Fiecare comunitate îşi pomeneşte propriii ei martiri şi ar fi absurd să-i ceri unui om de altă naţiune să se apropie de ai tăi cu aceeaşi grijă cu care o faci tu. Căci a vorbi despre martiri e un mod de a te întoarce la rădăcina cea mai bună a etniei tale. Etimologic vorbind, cine se sprijină pe rădăcinile etniei sale e radical (din latinescul radix â rădăcină, care a dat şi vocabula “radical”), adică are o bază pe care stă. Şi numai cine stă pe o bază are o identitate radicală pe care şi-o recunoaşte spontan. Când ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Valeriu Gafencu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atâta onoare avem în noi, câtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem.

Nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mântuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. E ca şi cum privind la bolta cerească n-o poţi face decât stând cu picioarele pe o matrice genetică. Din acest motiv, nu există martiri pentru cauza planetară, un soi de victime la altarul amintirii cărora să se închine toată umanitatea. Nu există martiri universali recunoscuţi de toată suflarea Pământului. În schimb, există martiri naţionali a căror putere simbolică se mărgineşte la graniţele unei ţări. De aceea, idealul convieţuirii europene este ca fiecare naţiune să respecte martirii altora, în virtutea unei politeţi de sobră ţinută curtenitoare. Ţine de o elementară politeţe să respect partea radicală a fiinţei celuilalt, adică rădăcinile lui. Din nefericire, idealul acesta nu va fi atins nicicând, drama ivindu-se în clipa în care ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul, situaţie în care resentimentele şi discordiile sunt inevitabile. Mai mult, astăzi asistăm la o competiţie martirică, la un fel de concurenţă în materie de simboluri ale suferinţei omeneşti. Sub acest unghi, miza e ridicolă: fiecare vrea să eclipseze suferinţa altora, când ar fi destul ca fiecare s-o recunoască pe a celuilalt.

Mai mult, azi ne izbim de nişte obtuze instanţe constrângătoare, un fel de cenzori ideologici cu alură intransigentă, care ne interzic, graţie unei aroganţe pedepsitoare, să vorbim de propriii martiri în propria ţară. Aceşti cenzori ne împiedică să vorbim despre rădăcini în propria ţară, supraveghindu-ne şi explicându-ne că radicalismul e un păcat. Iar ce se întâmplă în România se întâmplă în fiecare ţară din Europa. Sunt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntâmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. În România, fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decât condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia. Dar epoca aceasta va trece, aşa cum a trecut şi comunismul. Răbdare să avem şi lucrurile se vor îndrepta.

(Material preluat din Ziarul Lumina, 15 octombrie 2010, http://www.ziarullumina.ro/articole;1429;0;46621;0;Despre-martiri.html)